RSS

Arhivele lunare: iunie 2014

Despre vremurile din urma

Toata lumea se afla sub influenta unei puteri care stapaneste mintea, vointa si toate puterile sufletului. Si aceasta putere este vicleana, pentru ca izvorul ei este diavolul, iar uneltele lui sunt oamenii vicleni. Prin ei lucreaza Antihrist si inaintemergatorii lui. Apostolul spune: “Pentru aceea, Dumnezeu i-a predat duhului amagirii, al inselarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului“. Ceva intunecat si infricosator vine peste lume. Omul va ramane mai mult sau mai putin sub stapanirea lui si cu cat puterea celui viclean il are mai mult (pe om) in stapanirea sa, cu atat omul va fi mai putin constient de ceea ce face. Acum, in Biserica, nu avem profetii clare, dar avem totusi semnele timpului. Semnele acestea se vad clar numai de aceia care au “mintea lui Hristos“. Lor, toate le sunt descoperite in chip deslusit. Antihrist vine in lume si totusi lumea nu crede aceasta. De aici, din manastire, mrejele diavolului se vad mai bine. Aici ochii se deschid, iar in lume ei se inchid. Este greu sa se mantuiasca cineva cand traieste intr-o societate stricata. In Sfanta Scriptura citim: “Cu cel cuvios, cuvios vei fi. Cu cel nevinovat, nevinovat vei fi. Cu cel ales, ales vei fi. Si cu cel indaratnic, Te vei indaratnici“. Patimile exercita o influenta vatamatoare asupra trupului si sufletului. Citind in manastire pe Sfintii Parinti, pentru prima data am inteles ca patimile sunt atat de molipsitoare, asa cum sunt cele mai contagioase boli. Acum crestinismul este urat peste tot, pentru ca ii impiedica (pe oameni) sa traiasca cum vor, sa pacatuiasca nestingheriti. Noua generatie se dizolva, se strica, putrezeste. Vor sa traiasca fara Dumnezeu si urmarile sunt evidente. Dar in vremurile din urma, bisericile se vor darama si in locul lor se vor construi temple pagane. Manastirile vor suferi prigoane grele si multe mahniri. Adevaratii crestini vor gasi refugiu in micutele biserici. Eu nu voi ajunge sa traiesc acele zile, dar voi veti trai. Veti merge la manastiri, care atunci vor suferi multe prigoane si lipsuri. Sa cititi acum Biblia, caci va veni vremea cand nu veti mai avea posibilitatea sa o cititi. Veti dori sa o cititi, dar nu va mai fi timp. Cititi de fiecare data cand vi se iveste ocazia, caci altfel va veti cai si mahni ca n-ati citit atunci mai mult. Prin citire vi se va intari vointa. Chinurile trupesti, aspre si brutale pricinuiesc crestinului o ravna inflacarata spre acceptarea lor. Vrajmasul insa a lasat acum chinurile aspre si le prefera pe cele mici si subtiri, dar care lucreaza mai eficace. Acestea nu aprind in inima ravna pentru marturisire, ci dimpotriva, tin pe om intr-o stare in care nu stie ce sa faca, intr-o ameteala duhovniceasca de ganduri. Ele (ispitele) biruiesc cu incetul puterile lui slabind cu totul rezistenta lui duhovniceasca si ducandu-l la DEZNADEJDE si la NEHOTARARE. Veti trai si veti vedea. Va veni vremea cand vor incepe iarasi sa fie chinuiti crestinii. – Si acum sunt chinuiti, dar nu atat de salbatic. – Nu. Eu nu vorbesc de acest fel de chinuri. Vorbesc de chinurile asemanatoare celor din primele veacuri. Chinuri de nedescris ii asteapta pe pacatosi in iad, asa cum pe cei drepti ii asteapta o fericire de negrait! “Ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit“. Cuvintele acestea ale Apostolului se potrivesc si pentru chinuri si pentru fericire. Noi ne gandim uneori cu foarte multa usurinta [usuratate, n.n.] la pedepsele din iad si de aceea le uitam. In lume ele nu sunt primite deloc. Diavolul ne aduce gandul ca nu exista nici diavol, nici iad. Totusi, Sfintii Parinti ne spun ca o pregustare a gheenei se face inca de pe pamant, precum si a fericirii vesnice. Pacatosii incep sa simta pedeapsa iadului, iar dreptii, bucuria raiului, dar cu deosebirea ca amandoua vor fi cu neasemanare mai mari in viata viitoare. Nu incape indoiala ca exista iad si-si va face si lucrarea sa. Sufletele dreptilor si ale pacatosilor vor fi si atunci imbracate in trup, insa acel trup nu va fi asa greoi, ci mai subtire si mai induhovnicit. Dar toate acestea se vor face mai inainte de Judecata. Dupa Judecata, nimeni nu stie ce va fi. Nici chiar ingerii. Aceasta este taina lui Dumnezeu. Toate cele pe care le invata Biserica sunt adevarate, precum si invatatura ca dupa moarte sunt chinuri. Dupa marturia Sfintilor Parinti, Judecata se va face la miezul noptii. Ceasul acela va veni pe neasteptate pentru toti cei ce traiesc pe pamant, intocmai ca un fur. In Rai nu vom intra datorita ostenelii si faptelor bune, ci pentru harul si vrednicia Jertfei rascumparatoare a Dumnezeului si Mantuitorului nostru, Iisus Hristos. Faptele noastre bune, pazirea poruncilor Evangheliei sunt necesare doar ca o marturisire a dragostei noastre fata de Hristos. Fara dragostea fata de Hristos nu putem dobandi fericirea, nici Raiul. Mult timp n-am putut intelege cuvintele Psalmistului “Glasul Domnului, cel ce varsa para focului” (Ps. 28, 7). Apoi am inteles ca flacara, care pe pamant are si foc si lumina, dincolo se imparte intre rai si iad, astfel: LUMINA se afla in RAI si desfateaza pe cei drepti. In timp ce FOCUL, fara lumina, se afla in IAD si arde pe pacatosi. Scriptura spune: flacara din abisul iadului este in intuneric si pacatosii nu se vad unul pe altul. In primele veacuri ale crestinismului, ucenicii Mantuitorului nostru Iisus Hristos se impartaseau in fiecare zi si traiau o viata ingereasca. In fiecare clipa erau gata sa stea inaintea fetei Domnului. Si aceasta pentru ca atunci niciun crestin nu era in siguranta. Deseori se intampla ca un crestin sa se impartaseasca dimineata, iar dupa-amiaza sa fie prins si dus la Colosseum. Traind astfel intr-o permanenta primejdie, crestinii isi pironeau privirea numai asupra trairii lor duhovnicesti si traiau o viata curata si sfanta. Dar primele veacuri au trecut. Persecutiile din partea necredinciosilor au incetat. Permanenta primejdie a disparut. Dupa aceasta crestinii au inceput sa se impartaseasca o data pe saptamana. Si apoi, o data pe luna. Si in continuare Dumnezeiasca Impartasanie s-a redus la o data pe an.

Staretul Varsanufie de la Optina, Moldova Ortodoxă

 
Un comentariu

Scris de pe 24 iunie 2014 în PROFETII

 

Cel mai bun fundament pentru casatorie este prietenia

Cel mai bun fundament pentru căsătorie este prietenia, împărtăşirea adevăratelor interese și abilitatea de a duce împreună aspirațiile până la capăt și de a întelege gândurile și visele celuilalt.Ce ar putea fi mai frumos decât a avea cui să împărtăşeşti visele, gândurile, temerile? Ce ar fi mai binecuvântat ca o prietenie care să dureze zeci de ani? Ce e mai de vis decât, ţinându-te de mână cu iubirea să puteţi visa împreună cu ochii deschişi? Iar, ca îngenuncherea împreună, sfârşită cu un plâns liniştit pe umărul celuilalt şi cu o îmbrăţişare nepătimaşă, nu e nimic mai taboric.

Dacă în unele domenii ale vieţii ne putem permite standarde joase, în famile să nu fie aşa! Să vă doriţi sublimul! Să vă doriţi neatinsul! Aici nu e loc de compromis! Dacă în întemeierea unei familii se face un mic compromis, acesta va deveni peste ani prăpastie uriaşă între două suflete depărtate la distanţă de un univers… Dacă după 10 ani, 15, 20, încă vă ţineţi de mână, şi poate din ce în ce mai strâns, prietenia dintre voi este floare şi rod într-o permanentă alternanţă. În prietenie inimile se ating şi mâinile se strâng…şi cei doi merg cu soarele în priviri spre acelaşi Orizont, spre Hristos Domnul. Dacă prietenia nu duce către Acolo, nu e prietenie, e camaraderie, e convenţie, obişnuiniţă…sau poate dependenţă.

Kahlil Gibran, din Jurnalul lui Mary Haskell

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 iunie 2014 în CASATORIE, PRIETENIE

 

Parintele Cleopa, despre sfintii romani si despre pustnicii din timpul sau

Toţi Sfinţii naţionali români, care s-au sfinţit pe pământul românesc, în Dobrogea, în Ardeal, în Muntenia, în Oltenia, în Moldova, în Nordul Moldovei, în Bucovina, toţi aceştia au fost de mare folos pe vremea lor, în îmbărbătarea poporului, în credinţă, în timpul războaielor şi nu numai. Au luptat cu credinţă să păzească sfânta noastră ţară şi Biserica naţională şi tot poporul român. Ei au reuşit acestea nu numai cu cuvântul, ci şi cu viaţa şi cu trăirea lor. Aţi văzut ce făcea Ştefan cel Mare? Nu făcea nimic până nu-l întreba pe Daniil Sihastrul, pe duhovnicul lui. Pentru că, atunci era multă credinţă şi multă apropiere între conducătorii ţării şi între Sfinţii Români, sihaştri şi stareţi şi teologi ai ţării. Puteţi să verificaţi acestea. Toţi voievozii noştri cei mai vestiţi, care au intrat în istoria naţională, au făcut la fel: avem pe Mircea cel Mare, cel Bătrân, care se odihneşte la Mănăstirea Cozia şi a făcut mănăstire la anul 1388. Lângă dânsul este un mormânt pe care scrie: „Aici odihneşte Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul”. El a unit cele trei Ţări Române. Şi mama lui a fost călugăriţă.

Ştefan cel Mare a domnit patruzeci şi şapte de ani şi mama lui, Doamna Maria Oltea, a murit tot călugăriţă la Mănăstirea Probota, înmormântată lângă Petru Rareş. Aţi văzut? Alexandru cel Bun, cu doamna Ana, au făcut Mănăstirea Bistriţa, acolo unde este ctitor şi Ştefan cel Mare şi Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. Patru ctitori sunt acolo. Fiecare îşi făcea mormântul într-o mănăstire cu gândul: „Dacă mor, apărând ţara, să pot fi pomenit la mănăstire sute de ani”. După cum îi pomenim până în prezent, de sute de ani, pentru că sunt ctitori mari. Aici a trăit paisprezece ani Daniil Sihastrul, înainte de a pleca în pustia Putnei. Aici au vieţuit Sfinţi mari: stareţul Voroneţului, care a trăit la Secu şi Zosima, care a făcut prima sihăstrie la 1514. Acesta a venit cu treizeci de călugări de Mănăstirea Neamţ şi a pus temelie pentru Mănăstirea Secu. Prin aceste locuri, atunci când am venit eu aici, în pustie, în munţi, erau cincizeci de sihaştri. Atunci când te duceai la el, îţi spunea pe nume, cum te cheamă. Şi mai erau douăzeci şi şapte de maici, printre care şi Maica Zenovia, care era fiică de ministru de la Bucureşti şi avea acte de la Regele Carol I, ca să poată sta în toate pădurile statului. A stat şaizeci de ani în pustie. Avea zece ucenici şi avea obrazul ca o cămaşă albă. Mă întreba: „Ştii Psaltirea pe de rost?”. Dar eu eram cu oile mănăstirii, pe aici prin munţi.

Dacă veţi merge în munţi, veţi vedea câte urme de bordeie şi de peşteri sunt, pe unde au stat sfinţii. Câţi pustnici am găsit noi prin peşteri! Era o călugăriţă Magdalena, care avea zece ucenici şi erau aici la Muntele Pârlitura. Mai era o maică în pustie de cincizeci de ani, Maica Zenovia, Maica Cleomida, erau foarte multe maici. Nu mai vorbesc de călugări. Câţi pustnici erau! Am întâlnit un episcop rus, pe nume Ion, însoţit de un ierodiacon basarabean bătrân. A stat drept şi s-a uitat la mine. Era pe vremea când era prigoană mare prin Rusia. Oile s-au uitat şi câinii nu au lătrat la el. Şi mi-a zis pe nume. Şi i-a zis fratelui meu Vasile: „Frate Vasile, te pregăteşti, că la primăvară pleci la Domnul”. Şi fratele meu în luna mai a murit. Aşa sfinţi au trăit prin aceste zone.

Ştiţi ce spune Sfântul Ioan Scărarul? „Puterea împăratului stă întru multa oştire şi puterea celui din pustie întru multa rugăciune”. Căderea celui din obşte este prin neascultare şi căderea celui din linişte este în măsura în care împuţinează pravila şi acestea pentru că te rugai zi şi noapte şi credeai că eşti un sfânt al sfinţilor. Îţi ajungea un cartof şi puţine urzici făcute cu apă şi te întăreai cu puterea Lui Dumnezeu şi a Maicii sănătăţii şi dobândeai lungimea vieţii. „Mânca-v-ar Raiul!”.

Transcriere şi adaptare: Diac. Marian Pătraşcu doxologia.ro

 
Un comentariu

Scris de pe 22 iunie 2014 în EROI, ROMANIA

 

Eroii neamului romanesc

Odată cu Înălţarea Domnului, noi creştinii mai sărbătorim şi Ziua Eroilor. Este o faptă înţeleaptă ca să ne aducem aminte de toţi cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinţă, pentru ţară şi neamul românesc. Noi pomenim eroii în ziua Înălţării Domnului, pentru că avem credinţă sfântă şi credem în nemurirea sufletului, aşa cum au crezut toţi adevăraţii creştini, moşii şi strămoşii noştri, şi chiar dacii şi romanii înainte de a se încreştina.

Noi nu cinstim doar ţărâna eroilor, ci opera lor care este ţara şi sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Credem că sărbătoarea aceasta ce se face în toată ţara are răsunet şi în cer, acolo unde eroii se bucură de recunoştinţa noastră pe care le-o oferim, pentru că prin jertfa lor avem bisericile în picioare, ni s-au păstrat atâtea bunuri şi mai ales credinţa. Prin jertfa eroilor şi a martirilor neamului nostru ne-am păstrat numele de creştini şi de români, căci un român adevărat trebuie să fie mai întâi un creştin adevărat.

Luminaţi de această credinţă vie, să mergem la mormintele eroilor şi martirilor noştri, să ne împărtăşim cu duhul lor, şi cu adâncă recunoştinţă să trimitem cerului cântările şi rugăciunile noastre. Mucenicii şi eroii creştinătăţii au murit încredinţaţi că apărând credinţa, apără adevărul şi dreptatea. Eroii neamului au murit încredinţaţi că cine luptă pentru dreptate şi libertate luptă pentru Dumnezeu. Cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea, neamul, patria luptă pentru adevăr şi dreptate. Astăzi toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi ai neamului nostru românesc din totdeauna vin şi ne întreabă dacă suntem vrednici de jertfele lor, chemându-ne să le urmăm credinţa. Biserica mamă Creştină Ortodoxă se roagă pentru odihna eroilor, le binecuvântează amintirea şi cântându-le veşnică pomenire, înalţă rugăciuni către Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor să se odihnească în veşnică fericire.

 
4 comentarii

Scris de pe 21 iunie 2014 în EROI

 

Te iubesc exact asa cum esti

„V-am auzit odată spunând,” a început ea, „că vă bucuraţi mereu să auziţi poveşti despre soţi ideali, pe care să puteţi să le folosiţi ulterior ca referinţă. Aşa că m-am gândit că trebuie să vă povestesc despre Mark. Cred că este un soţ absolut minunat şi am să vă spun şi de ce.” „Încă de când eram în şcoala primară, picioarele mele au fost întotdeauna subiect de ironie. Cum puteţi vedea, arată ca nişte buşteni”, spuse ea, ridicându-se în picioare. Chiar aşa era. Te-ai fi aşteptat să fie câtuşi de puţin jenată să vorbească într-un asemenea fel despre sine. Dar o făcea atât de natural! Îmi amintesc că am admirat în acel moment modul ei cumpănit de a vorbi şi mi-am zis în sinea mea „Asta da femeie!” „Ştiţi şi dumneavoastră cum sunt copiii,” spuse ea aşezându-se pentru a-şi continua povestea, „câteodată pot fi foarte cruzi. Îmi aduc aminte nopţi la rând când adormeam plângând. Când m-am făcut mai mare, am început să râd împreună cu ei ca să pară că nu mă afectează. Mai târziu am început să ies la întâlniri cu unii dintre băieţi, dar niciodată de mai multe ori cu acelaşi băiat, vă închipuiţi de ce…” „Când am început facultatea l-am întâlnit pe Mark. Mi-a plăcut încă de la început. Mă simţeam atăt de confortabil cu el. Apoi, când mi-am dat seama că el chiar vroia să încerce o relaţie serioasă, nu mi-a venit să cred! Nu a spus niciodată nimic referitor la picioarele mele. Însă mai târziu am făcut-o eu, ştiţi cum fac fetele, caută mereu confirmarea. Atunci mi-a luat mâinile într-ale sale şi mi-a spus «Nu vreau să te mai consumi niciodată din cauza asta. Eu te iubesc exact aşa cum eşti. Dumnezeu ţi-a dat picioare puternice şi sănătoase, iar mie îmi dau o senzaţie de echilibru, de siguranţă, şi asta îmi place.» Ştiţi cum am reacţionat?” spuse ea. „Am izbucnit în plâns!” „O săptămână mai târziu”, continuă ea, „m-a dus să îi cunosc părinţii iar când am văzut-o pe mama lui, am vrut să plâng din nou. Era invalidă. Purta un fel de proteză şi mergea şchiopătând. M-am uitat la el şi el la mine, şi l-am iubit în momentul acela mai mult decât a mai iubit cineva, vreodată.” ,Asta se întâmpla acum treisprezece ani,” încheie ea, „şi acum pot să râd sincer de picioarele mele. Acum înţelegeţi de ce zic că e un soţ minunat? Nu e nimic ce n-aş face pentru el!” Vor fi în stare de orice pentru tine Nu cred că exagera spunând asta şi sunt sigur că înţelegi de ce. Pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu pe femei. Vor fi în stare de orice pentru tine, dacă reuşeşti să le linişteşti în ceea ce priveşte micile lor defecte, să pui accent pe calităţile lor şi să avansezi cu acea atitudine care pare să spună „îmi placi cu totul şi iubesc exact îmbinarea de defecte, calităţi şi trăsături care formează persoana ta!” Asta e ceea ce psihologii numesc acceptare, şi o vei găsi ca stâlp de bază într-o căsnicie solidă. Nu contează că e vorba despre picioare groase, un nas „din familie” sau orice alt defect fizic nesemni­ficativ. Dacă vrei să te impui ca bărbatul de care vorbeam în scrisoarea trecută, ai face bine să te educi în arta de a fi bun, de a fi blând. Folosesc termenul de educaţie pentru că cei mai mulţi dintre noi au tendinţa naturală de a fi egocentrişti. Nu contează că ne explicăm acest fapt ca fiind un instinct de prezervare sau o influenţă exterioară sau orice altceva, cel mai important este să-l conştientizăm. La fel de discutabilă este şi diferenţa dintre bărbaţi şi femei, în această privinţă, însă, personal, din câte am învăţat din căsnicia mea şi din altele, există puţine întrebări mai importante decât aceasta: „Sunt oare dispus să-mi educ firea egocentristă, pentru a ajunge la punctul în care îmi pasă sincer de ce simte cel de lângă mine?” Şi mai este un lucru despre soția ta, de care poţi fi sigur: ca toate celelalte femei, are în sinea ei acel ceva ce reacţionează necondiţionat la bunătate. Descurcă-te cu blândeţe.

Extras din Charlie Shedd, Scrisori către Filip, Editura Bizantină, București, 2011

 
3 comentarii

Scris de pe 21 iunie 2014 în DRAGOSTEA, FAMILIE, IUBIREA

 

Frati romani din lumea intreaga

Frați români din lumea-ntreagă,
Nu uitați de țara mamă,
Nici de frați, nici de părinți,
De prieteni sau bunici.

Căci săraci așa cum suntem,
Omenia n-am uitat,
Frumusețea țării noastre
Tot străinu-a căutat.

Țara noastră este mică,
Brațul mare primitor,
Nu uitați, români din lume,
De al nostru tricolor.

Căci oriunde vă e pasul,
Orice bogății aveți
Dorul doinelor cântate
Și în lacrimi înecate
Ca la noi n-o să vedeți.

Valeria Mahok

 
2 comentarii

Scris de pe 21 iunie 2014 în ROMANIA

 

Postul limbii

Cel mai greu mi se pare postul limbii. Limba este o gură de iad. Atâta mai vorbim, atâta mai clevetim, atâta mai povestim, atâta mai mărim minciunile de prin sat pe care le mai auzim, încât ne întrebăm dacă mai aude Dumnezeu sau nu rugăciunea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am uita la noi şi în inima noastră, ne-am uita la copilaşii noştri cum îi creştem, ca să dăm socoteală pentru fiecare? Cel ce posteşte de bucate, posteşte zădarnic dacă postul lui nu este însoţit şi de postul celălalt, sufletesc: postul de rele. Postul de rele, postul de păcate este obligatoriu, mai ales postul gurii. De pildă, dacă bârfeşti, chiar daca nu mănânci nimic, tot în iad te duci. Cine osândeşte pe altul, acela e mai vinovat decât cel care nu posteşte, pentru că intră în drepturile lui Dumnezeu. De aceea Părinţii ne îndeamnă mai ales la acest post al gurii, cum spune psalmistul: „Pune, Doamne, pază gurii mele“. O vorbă odată spusă, nu mai poţi fi stăpân pe ea. Zboară de la tine şi este mereu comentată şi răstălmăcită în toate chipurile. De aceea, ţine-ţi-o pe loc, mai ales când e vorba de un cuvânt rău. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că de asta sunt dinţii şi buzele în faţa limbii, că doar-doar vom putea înfrâna această limbă şi Doamne, Doamne, cât venin şi cât vicleşug ştie ea să verse de multe ori!

Parintele SOFIAN, Moldova Ortodoxă

 
3 comentarii

Scris de pe 17 iunie 2014 în POST

 

Invatati-i pe copii sa se roage

Atunci când sunt întrebaţi: ce e mai important în viaţa unui creştin ortodox, ce este important în procesul de educaţie al unui copil, mulţi părinţi răspund: participarea la serviciul divin, îndeplinirea poruncilor, ascultarea de părinţi ş.a. Dar mie îmi pare că vorbele unui stareţ, care a trăit pe muntele Athos şi care a educat o mulţime de ucenici, se pot aplica nu numai fiilor duhovniceşti, ci şi părinţilor. Acest stareţ spune către fiul său duhovnicesc: „Dacă vreodată Dumnezeu îţi va aduce ţie fii duhovniceşti, tu să-i înveţi pe ei cum trebuie să se roage, iar rugăciunea la rândul ei îi va învăţa toate celelalte”. Şi dacă noi dorim să-i educăm pe copiii noştri în credinţa ortodoxă, trebuie să-i ajutăm pe ei să comunice cu Dumnezeul Cel Viu, Care este Sfânta Treime. Şi în primul rând, să-i învăţăm cum să se roage, ca legătura cu Dumnezeu să devină fundament al vieţii lor pe viitor.

E cu putinţă oare a învăţa pe copii să se roage? Rugăciunea este convorbirea directă cu Dumnezeu. Pentru rugăciune este nevoie de participarea şi sârguinţa omului, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Într-o oarecare măsură, rugăciunea se învaţă ca şi vorbirea. În familie copilul învaţă să vorbească, să comunice cu alţi oameni, şi tot în familie el poate „învăţa” rugăciunea. La început copilul trebuie să se roage împreuna cu părinţii, formându-şi deprinderea de a se ruga zilnic. Iar mai apoi rugăciunea se poate transforma într-o experienţă vie, mai întâi copilărească, dar mai târziu pe deplin matură. Cel mai bun mijloc de a atrage pe copil în experienţa rugăciunii este rugăciunea săvârşită împreună cu el. Totul începe de la rugăciunea pe care o rosteşte mama deasupra copilului nou-născut; pentru mamă această experienţă este de cea mai mare importanţă. Din acea clipa se pune temelia pentru participarea zilnica a copilului la rugăciune.

Un exemplu despre rugăciunea mamei pentru copii e descris în „Fraţii Karamazov” de Dostoievski. În familia Karamazov trăia un copil minunat – Alioşa. El a fost educat de către mama sa, iar mai târziu de către străini. Şi unicele lui amintiri copilăreşti au fost acelea când mama îl întindea spre icoana Maicii Domnului şi se ruga pentru el, cerând ca Maica Domnului să-l ea pe copil sub ocrotirea sa. Iată acea temelie care trebuie să fie pusă de către mamă la începutul vieţii conştiente a copilului.

Desigur, nu trebuie sa arătăm neapărat copilului cum trebuie să se roage. Rugăciunea nu e o acţiune demonstrativă, ci adresare lăuntrică a sufletului către Dumnezeu. Şi dacă această adresare va exista în noi, copilul o va simţi, va simţi că ea este izvorul bucuriei voastre.

În familiile ortodoxe, de obicei, pe copii îi învaţă rugăciunea „În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, amin”, pe care o rostesc făcând semnul Sfintei Cruci. Această rugăciune este unită cu acţiunea, care copilaşilor mici le pare ca o joacă. Ea e scurtă, dar are un conţinut adânc. De aceea neapărat va trebui să lămurim copilului, atunci când va mai creste puţin, conţinutul acestei rugăciuni.

Unele explicaţii ale rugăciunii se însuşesc uşor de către copii, atunci când ele sunt însoţite de imagini. În viata Fericitului Augustin se povesteşte cum odată Fericitul contemplând la taina Sfintei Treimi, a văzut pe ţărmul mării un băieţel, care săpa o groapă în nisip. „Ce faci?” – l-a întrebat Fericitul. Băieţelul a răspuns: „Eu vreau să torn toată marea în această gropiţă”. Atunci Fericitul a înţeles că nu este cu putinţă minţii noastre limitate să cuprindă pe deplin taina Sfintei Treimi.

Din toate rugăciunile Bisericii, cele mai necesare pentru copii sunt: rugăciunea domnească – „Tatăl nostru”, rugăciunea către Sfântul Duh – „Împărate Ceresc” şi rugăciunea către Maica Domului – „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te”. În aceste trei rugăciuni se conţine esenţa credinţei ortodoxe. La începutul drumului vieţii copilului părinţii trebuie să se roage împreună cu el, dar ei trebuie să grăbească ziua în care copilul va începe să se roage de sine stătător. Mulţi din enoriaşi îi impun pe copii să se roage împreună cu ei acasă, dar când vin la biserică, în loc de o rugăciune comună, se despart de copil, postându-se într-un ungher, iar copilul face ce doreşte. Ar trebui să fie invers. Acasă copilul trebuie ajutat să deprindă rugăciunea individuală, ca relaţia lui cu Dumnezeu să devină una personală. Dar când ajungi cu copilul la biserică, neapărat trebuie explicat copilului că aici se săvârşeşte o rugăciune comună. În timpul slujbei, copilul să stea alături de părinţi. Părinţii ar trebui să-i explice lui unele momente din serviciul divin, se poate pune împreuna cu el o lumânare, arătându-i cum se face aceasta şi sărutând împreună icoana. Să-i arătăm când să se aşeze în genunchi, când se cântă „Pre Tine te lăudăm”, „Axionul” sau „Tatăl nostru”. Să-i şoptim: „Iată, acum părintele se roagă pentru cei bolnavi. Şi tu poţi să te rogi pentru bunicuţa noastră care este bolnavă”.

Atunci serviciul divin va deveni mai clar şi mai atrăgător pentru copil, mai aproape de suflet. Biserica va deveni pentru el nu un loc de întâlnire cu prietenii, unde ei, dosiţi într-un ungher, îşi vor face planuri de joacă, ci un loc unde toţi împreună se „împrietenesc” cu Dumnezeu. Rugăciunea e un dar dumnezeiesc atât de frumos, la care se ajunge numai cu un efort deosebit şi având o inimă curată. A învăţa rugăciunea, a supraveghea calitatea ei – ţine de obligaţia duhovnicilor. Dar mirenii trebuie să ţină cont că fără rugăciune în familie nu poate exista o biserică casnică, biserica familiei.

Monah Zotic (Gaievski)

 
Un comentariu

Scris de pe 17 iunie 2014 în RUGĂCIUNE, SFATURI

 

Despre lucrurile importante si neimportante

Uneori am impresia că nimic important nu se mai întîmplă în lume. În sensul că nimic din ceea ce se declară a fi important nu mă atinge. Oamenii își comunică de regulă lucruri neimportante și care îi caracterizează prea puțin sau deloc. Oamenii își comunică știri, pentru că știrile sînt considerate importante. Pentru ca ceva să fie important este nevoie ca cineva să considere important acel lucru. Cum arată un lucru important? Nicicum. Pentru cineva e important că plouă, pentru altcineva – că nu plouă. Pentru cineva e important că se căsătorește, pentru altcineva – că se desparte. Dar ce este cu adevărat important și ce face ca ceva să fie important? Cred că ceea ce face ca un lucru să fie important este bucuria. Dacă ceva îți aduce bucurie – este important. Cînd sufletul este apăsat sau amărît, nimic nu i se mai pare important. Dar bucuria poate atribui importanță și lucrurilor celor mai mărunte. Am văzut oameni care se bucură de bomboane, de o pereche de pantaloni, de o călătorie, de o bătaie în ușă. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai important decît o bătaie în ușă, decît o pereche de pantaloni sau decît niște bomboane? Poate doar un cuțitaș, un pix, o portocală, un zîmbet, o pasăre care se izbește în geam… Păziți-vă bucuria – e ceea ce face viața importantă.

Savatie Baştovoi

 
Un comentariu

Scris de pe 17 iunie 2014 în SFATURI

 

Despre ascultare

1 Ascultarea cea adevarata este rasplatita cu ascultare. Caci daca cineva il asculta pe Dumnezeu si Dumnezeu il asculta pe el (Avva Mios).
2 Ascultarea e moarte de bunavoie, viata neiscoditoare, primirea primejdiei fara grija, raspuns necautat in fata lui Dumnezeu; e mormant al vointei si inviere a smereniei.
3 Ascultarea este cea dintai dintre virtutile de inceput, caci inlatura mandria si ne aduce smerita cugetare (Sf. Diadoh).
4 Ascultarea este moartea mandriei si invierea smereniei (Sf. Ioan Scararul).
5 Ascultarea este mucenicie, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul.
6 Ascultarea este scara cea mai scurta catre cer (Sf. Vasile cel Mare).
7 Caderea celui ce se afla in ascultare sta in implinirea voii proprii, iar a celui ce cauta pacea si linistea sufleteasca sta in departarea de la rugaciune.
8 Cand Dumnezeu binevoieste sa faca un lucru, toata zidirea ajuta sa se implineasca.
9 Cand o cere ascultarea, nu trebuie sa existe frica de moarte.
10 Cei ce se tem de Dumnezeu sunt temuti de oameni, la fel cum ingerii Lui sunt temuti de diavoli.
11 Cel ce se afla sub ascultare, ia mai multa plata decat pustnicul.
12 Cele ale lui Dumnezeu vin, fara ca tu sa le simti.
13 Fa-te rob adevaratului Stapan, ca sa nu fii robit de cei multi.
14 Fie ca izbandesti in lucrul tau, fie ca nu, multumeste lui Dumnezeu.
15 Nimeni nu este de neam mai stralucit decat altul, decat cel ce face voia lui Dumnezeu.
16 Orice calcare de porunca, orice neascultare, sunt o lepadare de Hristos (Sf. Simeon Noul Teolog).
17 Toate lucrurile care ti se ivesc fa-le pe fiecare dupa folosul sufletului.

http://www.parohialazaret.ro/Revista/2014/Din%20ospatul%20credintei%2062.pdf

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 iunie 2014 în ASCULTARE