Imparatul Constantinopolului si frumusetea Irinei

Turcii au cucerit Constantinopolul şi au luat în robie, printre altele, şi pe Irina, o femeie foarte frumoasă, de bun neam, dar desfrânată. Ostaşii lui Mahomed au hotărât să o ducă împăratului lor. Cum a văzut-o Mahomed, aşa de mult s-a îndrăgostit de ea, încât tiranul şi-a potolit mânia şi, lăsând armele, a devenit robul roabei Irina. Şi-a pierdut minţile şi nu mai avea altă grijă decât să-şi mulţumească trupul cu dragostea ei. Dar, după cum cele mai mici fapte ale împăraţilor sunt vădite în ochii poporului şi judecate, aşa au început ostaşii să cârtească pe ascuns şi chiar să vorbească pe faţă de rău pe împăratul lor. Tuturor le părea rău, pentru că vedeau pe viteazul şi biruitorul lor împărat cum este stăpânit de frumuseţea unei femei.

Împăratul ia cunoştinţă de această stare de lucruri, stă şi socoteşte, iar frământarea lui este un groaznic proces de conştiinţă. Se războieşte în trupul lui patima cu mărirea lui împărătească. Cum – zice el – să mă mai numesc eu împăratul Constantinopolului, dacă am ajuns stăpânit de o femeie? Dar, tot el, îşi zice în sine: da, dar frumuseţea Irinei face cât o împărăţie. Judecata poporului mă coboară, dar şi dragostea Irinei îmi răneşte inima. Dacă o ţin lângă mine, toată mărirea şi strălucirea armelor mele le-am pierdut, dacă o părăsesc, pierd plăcerea şi dragostea mea. Ce să fac? Să stau să mai dezleg nodul? Nu, nu mai pierd nici o clipă, sabia, sabia – a zis în cugetul său împăratul şi, îndată, se scoală, aleargă, o găseşte pe Irina, se uită la ea şi o înjunghie cu sabia.

Irina nu se aştepta la o nenorocire ca aceasta. Împăratul se întoarce; îi citeai pe faţă mânia şi durerea. Apoi a zis: “De n-aş fi făcut aşa, niciodată nu m-aş fi izbăvit. Să înveţe de la mine tot poporul, toată lumea, căci cu vitejia cu care biruiesc cetăţile, cu aceeaşi vitejie îmi biruiesc şi patimile. Eu sunt împăratul Constantinopolului.”

Iată, fraţi creştini, cum a procedat acest împărat, căruia legea lui îi dădea voie să aibă femei câte ar fi poftit. Dar, ca să scape de vorba lumii, să-şi păstreze prestigiul, s-a hotărât într-o zi să termine cu pofta trupului şi să lupte împotriva patimilor ce-l stăpâneau. Dar tu, frate creştine, tu eşti creştin şi ai o lege care nu-ţi permite decât o singură femeie, pe care ţi-o dă biserica şi Dumenzeu. Un creştin trebuie să fugă nu numai de vorba lumii, dar şi de muncile iadului; creştinul trebuie să-şi păzească sufletul şi trupul curat şi să nădăjduiască în împărăţia cerului.

Pe toţi cei desfrânaţi, pe cei ce trăiesc fără cununii, duhovnicii îi mustră, lumea îi vorbeşte de rău şi ajung de râsul demonilor. De tine, frate creştine, care trăieşti astfel, Biserica se scârbeşte şi nu-ţi dă să te împărtăşeşti cu Sf. Taine. Îngerul păzitor stă trist şi te-a părăsit, este scârbit de nelegiuirile şi murdăriile tale. Duhurile îşi fac culcuş în inima ta. Visele rele te muncesc şi nu poţi dormi, sări din pat, strigi, şi nu ştii ce-ţi lipseşte. Diavolul îţi dă târcoale în orice clipă, iadul te aşteaptă în orice clipă ca să te înghită, iar tu încă mai aştepţi, te îndoieşti şi nu ştii ce să faci ca să te îndreptezi. Amâni mereu pocăinţa, spovedania şi cununia şi, aşa, te duce ucigaşul până când nu vei mai putea să mai faci nimic.

Dacă faci mereu asemenea socoteli şi stai pe gânduri, niciodată nu ai să dezlegi nodul, n-ai să te laşi de patima aceea care te ţine legat: fie beţia, fie fumatul, fie desfrânarea şi aşa mai departe. Astăzi se iveşte o piedică, mâine alta, şi tot aşa diavolul strânge mereu nodul ca să nu poţi niciodată să-l dezlegi. Hotărăşte-te, frate creştine, chiar în clipa aceasta !