RSS

Arhivele lunare: ianuarie 2014

Iarta-ma, suflete al meu …

Iartă-mă pentru că n-am crezut pe deplin în tine.
Iartă-mă pentru că am uitat de tine și te-am pus mai prejos de trup.
Iartă-mă pentru că nu mi-am făcut timp și pentru tine și nu te-am îngrijit așa cum mi-am îngrijit trupul.
Iartă-mă pentru că nu te-am lăsat să te odihnești.
Iartă-mă pentru că nu te-am întrebat ce te doare, ce-ți lipsește, nu ți-am ascultat nevoile.
Iartă-mă pentru că te-am făcut să plângi.
Iartă-mă pentru că te-am neglijat, pătat, înnegrit.
Iartă-mă pentru că te-am asfixiat, ducându-te în locuri pline de fum și de murdării.
Iartă-mă pentru că te-am purtat în acest trup netrebnic.
Iartă-mă pentru că n-am știut să te prețuiesc și să te pun la loc de cinste.
Iartă-mă pentru că n-am știut că valorezi mai mult decât lumea întreagă.
Iartă-mă pentru că te-am îngreuiat cu păcate.

Elena J.

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 ianuarie 2014 în ELENA J., SUFLET

 

De ce se urasc oamenii ?

De ce se urăsc oamenii? E atâta necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea. De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.

E multă frumuseţe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică, încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat. Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni, ca şi între popoare, calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc. Viaţa ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nicio deosebire faţă de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderile albe ale zăpezii. De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viaţa.

Ernest Bernea, Îndemn la simplitate

 
4 comentarii

Scris de pe 26 ianuarie 2014 în INVIDIA

 

Tanarul de 20 de ani – o intamplare cutremuratoare

Părinții care nu se luptă din răsputeri să arate copiilor lumina lui Hristos, sunt primii care vor da seama de sufletul lor înaintea lui Dumnezeu. Odată, un preot a fost chemat de o familie să spovedească pe singurul lor copil în vârstă de 20 de ani, care era pe moarte. Dar ce făcuse acest băiat? Fusese la o petrecere, jucase toata noaptea și transpirase așa tare încât a făcut o aprindere de plămâni. În clipa când m-a văzut, zise preotul, strigă către mine: Pleacă de aici, popă, n-am nevoie de tine, nu-mi trebuie mie spovedanie, n-am nevoie de predicile dumitale, nici nu mă gândesc la moarte, și chiar dacă ar trebui să mor, vreau să mor așa cum am trăit.

Atunci intră pe ușă și doctorul. Bolnavul îi spuse doctorului: „Domnule doctor, spune-mi că n-am să mor, căci eu nu vreau să mor, nu vreau să mor. O, sărmanul meu prieten, zise doctorul, cum să nu îți spun adevărul, nu pot să nu-ți spun adevărul. Nu se mai poate face nicio intervenție, este prea târziu. Dar nu te speria, căci în curând vei pleca la Dumnezeu. La Dumnezeu? Dar eu n-am niciun dumnezeu, lumea și prietenii mei sunt dumnezeul meu. Cuvintele mamei mele și credința despre care mi-a vorbit, nu le-am crezut. Spune-mi, doctore, spune-mi că nu voi muri, nu vreau să mor. Atunci își îndreptă privirea către tatăl lui care stătea îngrijorat și-i zise: Ah, tată, tu m-ai adus pe calea aceasta fără de Dumnezeu. O, tată, acum văd că trebuie să mor, de ce nu mi-ai spus adevărul, de ce nu m-ai învățat credința și tu la fel ca mama, ca să vă cred pe amândoi? Am avut vreme să mă căiesc, am avut vreme, dar acum nu mai este pentru mine timp de pocăință. Voi muri îndată, și în curând voi fi în iad. Apă, apă, strigă, dați-mi apă.

Înainte de a muri, zise preotul, scoase niște strigăte așa de îngrozitoare, încât dacă ați fi fost de față, vi s-ar fi albit părul de frică pe loc. Nu se poate spune în cuvinte grozăvia acelor strigăte. Cred că nenorocitul de băiat văzuse alături de el pe diavolii care veniseră să-i ia sufletul să-l ducă în iad și cred că simțise mirosul cel împuțit al demonilor.

Sărmana lui mamă care atâția ani la rând îi vorbise despre Dumnezeu și n-a fost crezută, de multe ori a fost întâmpinată cu dispreț și indiferență, văzând această scenă sfâșietoare, a căzut leșinată. Iar pe fruntea necredinciosului și ticălosului lui tată, erau numai picături mari de sudoare, și se vedea cum îi sângerează inima, acum când fiul lui,  singurul lui băiat, intrat la facultate și cu multe talente, frumușel cum era, căzu mort între perne, în strigăte sfâșietoare.

 
8 comentarii

Scris de pe 24 ianuarie 2014 în MOARTE, NEASCULTARE, NECREDINTA, PACATE, PARINTI

 

De vrei sa stii ce inseamna Roman

De vrei să ştii ce înseamnă român,
Întreabă munţii şi codrul străbun.
Ascultă doina ciocârliei cântată de cu zori,
Şi vino pe la noi de sărbători.
De vrei să ştii ce înseamnă român,
Bea apa rece din limpede izvor.
Priveşte cerul nopţii stând culcat în braţ de vânt,
Şi-ai să-nţelegi ce înseamnă român.

Unde-şi culcă cerul fruntea lâng-un brad bătrân,
Stând la foc aprins de blânda lună,
Sub luciri de stele, vei găsi acel roman,
Versul mioriţei, să ţi-l spună.
Prin povestea vorbei peste timp te va purta,
Pe tărâm de vis în ţara mea.
Şi oricine-ai fi, şi de-oriunde ai veni,
Plaiul nostru îl vei îndrăgi.

E românul harnic, nu se teme când e greu,
Dar şi să se veselească ştie bine.
Are-n braţ Carpaţii şi-n piept o inimă de leu,
Şi îi curge Dunărea prin vine.
Cântă ca o pasăre când e mai fericit,
Şi iubeşte-atunci când e iubit.
Pentru el copiii sunt tot ce poate fi mai sfânt,
Ca şi pacea-ntregului Pământ.

Dan Spătaru

 
2 comentarii

Scris de pe 24 ianuarie 2014 în ROMANIA

 

Imbracamintea necuviincioasa a femeilor

Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă! Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii – povăţuindu-i cu iubire de Dumnezeu – să se îmbrace necuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii. Femeile care intră în biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără de ruşine, fac voia diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică.

Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i întristez pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi!

Când ruşinea femeilor va dispărea

Într-o carte veche pe care am găsit-o cu mulţi ani în urmă, am citit printre altele că, atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos când se vor întâmpla în lume semnele înfricoşătoare ale celei de-a Doua Veniri, când dragostea multora se va răci şi credinţa va pieri, Domnul le-a spus, printre altele: “Atunci când femeile vor deveni bărbaţi şi bărbaţii femei“.

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când nişte creştini l-au întrebat când va fi a Doua Venire, le-a răspuns: “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“. Aceste profeţii ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor prooroci, apostoli, Sfinţi Părinţi, despre care am vorbit mai devreme, se împlinesc astăzi cu precizie.

De aici încolo încetează să te mai vopseşti

Ca părinte duhovnicesc, am îndatorirea şi responsabilitatea să-i povăţuiesc pe fiii mei. Te povăţuiesc, deci, ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă, atunci când te vopseşti cu culori roşii, Îl huleşti pe Dumnezeu. E ca şi cum ai spune: “Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă să mă admire şi preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că sunt „femeie fermecătoare”, modernă, nu înapoiată“. Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri pe diavol şi pe oamenii neînţelepţi, bărbaţi şi femei.

Aşadar, dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţi-e frică de Dânsul, dacă mă respecţi şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, din clipa aceasta în care primeşti scrisoarea mea, să încetezi a te mai vopsi. Şi să-ţi împodobeşti de aici încolo sufletul cu smerenie, cuvioşenie şi virtuţi. Atunci se va bucura şi Dumnezeu, şi îngerii, şi Maica Domnului, şi sfinţii, şi te vor ocroti şi învrednici să intri în Împărăţia Cerurilor.

Însă dacă vei urma moda şi te vei lua după femeile moderne, ca acuma, când le imiţi vopsindu-te, le vei imita şi la fumat, şi la jucat cărţi şi la altele, care sunt scârboase chiar şi când le aminteşte cineva.

 http://deveghepatriei.wordpress.com/

 
2 comentarii

Scris de pe 24 ianuarie 2014 în DESFRÂNARE, FEMEIA

 

Trupurile fara capete …

Odată, un preot a avut o vedenie în timp ce slujea Sf. Liturghie. Biserica era plină de credincioși. Vede o mulțime de trupuri fără capete, iar în alt loc câteva capete fără trupuri. Neînțelegând el această vedenie, apare un înger al Domnului care îi tâlcuiește înțelesul ei. Astfel, îngerul îi spune că acei oameni pe care-i văzuse fără capete, sunt credincioșii care au venit cu trupul la Biserică, dar mintea lor nu este deloc atentă la Sf. Liturghie, ei sunt departe cu gândul, ajungând până la celălalt colț al lumii și înapoi. Iar acele capete fără trupuri, sunt creștinii care deși nu au putut veni la Biserică din binecuvântate pricini, sunt grav bolnavi sau îngrijesc de bolnavi… dar cu toate acestea mintea lor este ațintită la rugăciune, și ei participă cu duhul la Sf. Liturghie. Aceștia sunt cu adevărat prezenți în Biserică.

Tot așa, un creștin se ruga de ani de zile lui Dumnezeu, însă citea rugăciunile ca pe niște poezii, făcea totul de formă, el netrăind deloc rugăciunea. Odată, fiind în grea încercare, a strigat cu glas tare către Dumnezeu, zicând din adâncul sufletului: „Dumnezeul meu, nu mă lăsa!” Iar Dumnezeu nu a întârziat întru chemarea Sa, și îi răspunde cu blândețe: „Aici sunt, copilul Meu!” „Doamne, dar eu Te rog de atâta vreme, iar Tu abia acum m-ai auzit?” „O, fiule, de 7 ani te rogi, dar Eu abia acum te-am auzit, pentru că acum M-ai strigat cu adevărat. Cum era să te aud Eu, când tu însuți nu te auzeai?”

Cu adevărat așa este, o, fraților, căci Dumnezeu vrea să ne rugăm Lui cu inima, cu mintea și cu sufletul, nu zicând multe rugăciuni cu gura, dar fără să fie trăite. Un munte de rugăciuni nu face cât un suspin adânc din inimă, un gând curat către Dumnezeu, fie el și de căință. Așa să-L strigăm pe Dumnezeu, ca un prunc care a pierdut pe mama lui, plânge și strigă cu toată forța sufletului lui: „Mamă, unde ești? Ajută-mă!”

Elena J.

 
2 comentarii

Scris de pe 22 ianuarie 2014 în ELENA J., RUGĂCIUNE

 

Nenasterea de prunci si comoditatea duc la suferinte si necazuri in viata

In general, viata ne ofera multe surprize. Legea compensatiei exista aici pe pamant si dincolo. Multe lucruri pe care le facem la tinerete isi gasesc corespondenta si au repercusiuni la batranete.

Am intalnit un caz cu un crestin care avusese in viata sa o functie importanta, sotia sa de asemenea, si s-au ferit toata viata de a naste mai mult de un copil. Totul a fost bine la tinerete: comoditati, grija numai a unui copil. De la 50 de ani au inceput problemele: barbatul operatie de prostata, peste un an tumoare la creier, dupa aceia preinfarct, accident vascular, operatie de hernie, fractura de picior, etc. Sotia, de asemenea, a inceput cu boli genitale, cancer mamar, boli psihice, operatie de inima.

Copilul a ajuns la 33 de ani si nu se putea casatori, era bolnav mereu, serviciu foarte greu gasea, desi avea doua facultati, nu se putea imprieteni nici cu fetele nici cu baietii. Nu avea niciun prieten de suflet la care sa se confenseze si cu care sa se sfatuiasca. Parintii au ajuns la 65 de ani si erau epuizati si bolnavi mereu nu aveau nicio reusita, nicio satisfactie, credinta foarte putina, consolare la fel. Pe langa toate acestea le-au mai facut niste vecini rai farmece la casa, adica au gasit niste obiecte suspecte in casa si au dedus ca este ceva in neregula.In cele din urma au ajuns la manastire debusolati, deceptionati, descurajati de viata, fara pic de credinta, ca si cum ar fi fost foarte drepti in viata si toate aceste necazuri le-ar fi venit pe nedrept. Atunci am stat impreuna de vorba, i-am spovedit, am incercat impreuna sa derulam tot filmul vietii de la inceputul casniciei lor pana la acea data. De unde am dedus ca viata lor nu fusese deloc in conformitate cu morala crestina. Pacatele multe si continue din tinerete s-au strans si s-au repercutat la batranete peste ei si peste unicul lor copil. Le-am spus ca nu poate fi altfel. Copiii, peste 10, pe care i-au avortat, i-au omorat, striga “razbunare” inaintea lui Dumnezeu. De ce au dat viata numai la unu, iar celor zece nu le-au facut bucuria sa vada lumina zilei, ci se chinuiesc in intuneric pana la sfarsitul lumii.

Deci, au comis un dezechilibru cosmic, din start, prin nenasterea acelor prunci din comoditate, din indiferenta, din neconstientizare. Actul a fost facut. Acei 10 copii au fost conceputi ca fiinte umane, dar nu s-au nascut. Ei sunt fiinte si au suflet din momentul conceperii. Comoditatea si minima suferinta de a naste si creste copii aduce la batranete acea suferinta mult mai amplificata peste acei oameni. daca fugim de suferinta la tinerete, ea vine peste noi la batranete. Si atunci vine pentru compensare. Aceste necazuri i-au facut pe cei doi crestini sa ajunga in final la manastire, sa ajunga la biserica si mai ales bucuria cea mare a fost ca ei au constientizat si si-au recunoscut toata greseala vietii lor. Era tarziu. Insa nu prea traziu de a o repara. “Trebuie sa facem pocainta pana la ultima suflare a vietii” le-am spus. Dumnezeu este bun si ne va ierta daca ii vom cere din toata inima iertare.

Problema avorturilor este cea mai delicata. Majoritatea Sfintilor Parinti recomanda canon cu oprire de la impartasanie un numar de ani pentru orice pacat, insa pentru avort nu recomanda niciun numar de ani. Deci, este nevoie de pocainta pentru toata viata.

Deoarece un pacat cand il facem fata de un om ne putem cere iertare, sau se poate uita intr-un final. Dar un avort, o ucidere de om, nu se poate ierta aici pe pamant. Trebuie sa te intalnesti cu el sa-ti ceri iertare. Or, cu un copil nenascut pe acest pamant este mult mai grav si nu te mai poti intalni. Acei copii avortati stau intr-un intuneric pana la sfarsitul lumii, ei se chinuiesc, plang mereu inaintea lui Dumnezeu, si cer razbunarea sangelui de la mama.

Atat mama cat si tatal, toata viata trebuie sa se roage la Dumnezeu sa-i ierte, sa dea de pomana pentru acei copii avortati, sa aprinda lumanari pentru ei, sa boteze copii cel putin cat numarul celor pe care i-a avortat, sa imbrace copiii oamenilor saraci si mai ales sa sfatuiasca pe cei pe care ii cunosc sa nu faca avort.

Daca o femeie vrea sa faca avort si tu ii dai sfat sa nu faca avort, dimpotriva insisti sa nasca copilul si, daca datorita insistentei tale reusesti si nu face avort si naste acel copil, acel prunc nascut iti va fi ca stergerea unui avort, a unui pacat al tau. Dupa cum nasterea unui copil pe acest pamant este o taina mare, este o bucurie mare, atat pe pamant cat si in ceruri, la fel si nenasterea unui copil sau uciderea lui este durere foarte mare mai ales in ceruri, daca pe pamant oamenii nu costientizeaza ce act mare refuza sa faca.

Prin aceasta infidelitate si egoism omul refuza sa inmulteasca neamul omenesc pe pamant si, de ce nu, sfintii in ceruri, deoarece un copil avortat poate ajunge un sfant inaintea lui Dumnezeu daca se nastea pe pamant. Cand ai avortat un copil, trebuie sa constientizezi ca poate ai avortat un mare om de stiinta, un profesor, un preot, un ministru, un medic… un sfant.

Cand vin necazurile peste noi sa le primim ca de la Dumnezeu. El este cel ce le ingaduie pentru ispasirea unor pacate ale noastre. Niciodata sa nu invinovatim pe nimeni ci totdeauna noi sa ne socotim vinovati de ceea ce ni se intampla. Si sa nu ne miram.

De ce? Acel “de ce?” sa ni-l impropriem si sa gasim raspunsul in propria noastra fiinta. Daca privim in jurul nostru la familiile care au numai un singur copil voit, iar pe celilalti pe care i-au zamislit nu i-au dorit si i-au avortat, observam o nefericire si o multime de necazuri, boli, certuri, etc. In unele cazuri chiar acel singur copil pe care l-au nascut a ajuns sa-i bata, sa-i batjocoreasca pe proprii lui parinti creandu-le multa suferinta si lacrimi.

Arhimandrit IOACHIM PARVULESCU, site: Pelerin Ortodox

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 ianuarie 2014 în AVORT, CASATORIE, DESFRÂNARE, FAMILIE, PACATE