RSS

Arhivele lunare: august 2013

Medicul necredincios

Era odata un medic care se numea Ghenadie si era foarte materialist, nu credea in suflet, nemurire, iad, rai, ingeri si nici in diavoli. Mai mult, se lauda cu aceasta, cum fac multi si astazi. Intr-o noapte pe cand Ghenadie dormea a avut un vis: a aparut langa patul lui un tanar care parca l-a trezit si i-a zis:
– Urmeaza-ma! Acesta s-a ridicat voios si l-a urmat. Au mers mult timp prin tinuturi frumoase si au ajuns intr-o cetate minunata unde se auzea o muzica deosebita, cu melodii ceresti cantate de zeci de mii de ingeri. La putin timp s-a trezit tihnit. Calatoria din vis ii placuse foarte mult, dar fiind materialist, nu i-a dat importanta, ci a zis in sine: „Ce pacat ca a fost doar vis fugar“, si l-a uitat. A trecut destul timp pana cand, in vis il revede pe acelasi tanar care s-a asezat langa el si l-a intrebat:
– Ma cunosti, Ghenadie?
– Desigur, imi amintesc foarte bine de tine.
– Ce-ti amintesti?
– Imi aduc aminte ca ai venit si am mers impreuna intr-o cetate de o frumusete negraita si am ascultat acolo muzici ceresti. A fost nemaipomenit!
– Dar cum ai vazut cetatea si ai auzit glasurile minunate? Erai treaz sau in vis?
– Visam!
– Si trupul tau unde era?
– In pat!
– Ochii tai erau inchisi sau deschisi?
– Inchisi!
– M-ai vazut si m-ai auzit?
– Desigur!
– Dar cu ce ochi si cu ce urechi m-ai vazut pe mine si ai ascultat muzica aceea?
Medicul nu stia ce sa raspunda. Atunci tanarul cu chip luminos i-a zis:
– Vezi! Cu toate ca ochii tai erau inchisi, simturile tale amortite si trupul nemiscat, tu traiesti, petreci si ai experiente minunate. Exista o viata independenta de trup. La fel se intampla si cand mori: vei vedea cu alti ochi, vei auzi cu alte urechi fara sa traiesti in trup: inceteaza sa te mai indoiesti cum ca nu mai exista o alta viata.
Ghenadie s-a trezit brusc si a vrut sa zica: “vis a fost“, dar s-a oprit si s-a intrebat: „Oare a fost vis sau realitate? A fost lectia cuiva? A lui Dumnezeu?” Nu a putut sa-si dea un raspuns exact, caci era materialist, dar de atunci putin cate putin a inceput sa creada. Ghenadie insusi, devenit crestin a povestit intamplarea fericitului Augustin si acesta a consemnat-o intr-una din cartile sale.

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe 26 august 2013 în NECREDINTA

 

„Nu mai trage de firul ala de lana ca ma parjoleste !”

Un călugăr stătea în sfântul altar și făcea o metanie, rostind rugăciunea minții: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul.” S-a întâmplat atunci să fie adus în biserică un demonizat, pentru ca să fie tămăduit. Așadar, în vreme ce călugărul se ruga, demonul striga:
– Nu mai trage de firul acela de lână, călugăre, că mă pârjolește!
Auzind acele cuvinte, preotul care se afla în biserică i-a spus călugărului:
– Lucrează cât poți de mult la metanie, frate, pentru ca ființa aceasta a lui Dumnezeu să se elibereze de duhul cel rău.
Atunci demonul a strigat mânios:
– Popă ticălos, de ce-i spui să tragă de firul ăla? Mă pârjolește!
Dar monahul și-a continuat rugăciunea cu sârguință și astfel, omul cel chinuit a fost eliberat de demon.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 august 2013 în DIAVOL, IISUS

 

Iata ce religie uraste diavolul cel mai mult

Odată, pe când fericitul Ioan Bostrinul se afla cu treburi în Antiohia Siriei, au fost duse la el 4 femei demonizate, care spuneau multe, fiind înrâurite de diavoli.
Ioan, ascultându-le, le-a întrebat despre diferite lucruri, cum ar fi căderea demonilor din rai, despre fructul pe care l-a mâncat Adam, despre şarpe şi altele, pe care nu le vom spune aici, din pricina slăbiciunii multora. Însă, pe două dintre acestea, care sunt spre zidirea sufletului, le vom povesti în continuare.
– Vă e frică de rugăciunea împărătească „Tatăl nostru”, de Psalmul 90 „Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui-Preaînalt” şi de „Cu noi este Dumnezeu” al proorocului Isaia?
– Da, au răspuns femeile demonizate, pentru că rugăciunile acestea sunt de folos.
– Dar de „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii…” (rugăciunea Sfintei Cruci)?
– Încetează, nu mai spune cuvintele astea, au strigat demonii. În toată Scriptura nu este vreun alt cuvânt care să ne zădărnicească puterile precum acesta!
– De care lucruri ale creştinilor vă temeţi?
– Aveţi, într-adevăr, trei lucruri mari: unul ce-l purtaţi la gât, cu unul vă scăldaţi în biserică, şi altul cel pe care îl mâncaţi la Liturghie.
Se refereau la Sfânta Cruce, la Sfântul Botez şi la Sfânta Împărtăşanie.
– Din acestea trei, de care vă temeţi mai mult?
– Dacă păziţi bine lucrul cu care vă împărtăşiţi, nimeni dintre noi nu va putea face rău vreunui creştin.
Cuviosul Ioan L-a slăvit pe Dumnezeu pentru cele auzite şi a întrebat iarăşi:
– Ce religie iubiţi mai mult dintre cele care există pe lume?
– Le iubim pe cele care n-au niciunul din cele trei lucruri pe care le-am spus şi care nu-L mărturisesc ca Dumnezeu sau Fiu al lui Dumnezeu, pe fiul Mariei.
– Dar voi cum de L-aţi mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu atunci când I-aţi spus: „Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”
Atunci demonii au tăcut pentru puţin şi după aceea au răspuns:
– Am spus că este Fiul lui Dumnezeu nu pentru că am vrut, ci pentru că ne-a silit puterea Lui. Şi asta pentru a-i ruşina pe iudeii, care-L huleau şi-L numeau nelegiuit.
Pe acestea şi multe altele le-au descoperit diavolul prin gura demonizaţilor în faţa multora, care au spus şi altora ce-au văzut şi au auzit.

Demonii şi lucrările lor, Ed. Egumeniţa, 2007, p. 412-413

 
 

Rime pentru fiecare (3)

Ai o casă, ai o pâine, ai şi cinste între fraţi, dar cârteşti şi nu-ţi convine că sunt alţii mai bogaţi. Dar să ştii că, decât tine, mulţi o duc chiar şi mai rău: n-au nici casă, n-au nici pâine, şi râvnesc la traiul tău.

Mulţi acordă mare cinste, agenţiei ASIROM care, ca un brav părinte, îl asigură pe om. De aceea azi creştinii îşi asigură, se ştie, casa, viaţa şi copiii la această agenţie. Nu e rău, dar bine-ar fi ca, întâi de toate, omul, pentru el şi pentru fii, să se-asigure la… Domnul.

Pe pomelnice-am văzut, la pomeni sau sărindare: „Gheorghe – mort nespovedit”, sau „mort fără lumânare”. Crezi tu lume trecătoare, că nu ştie Dumnezeu, pe cel mort în nepăsare, de îl scrii c-a fost ateu. Să luăm cu toţi aminte, să nu stăm în nepăsare ! Cine este fără minte, cum trăieşte… aşa moare.

Este mare întristare, în familia cuiva, când n-apucă lumânare, dacă moare cineva. Lumânarea-i un simbol, e o practică creştină, căci dorim s-avem şi-acum, şi în veci s-avem lumină. Chiar o mie de lumini, de-ai avea arzând la moarte, dacă mori nepregătit, de lumină tot n-ai parte.

La botez, prin naş, ai zis, mic fiind atunci, un pui, că te lepezi de satana şi de lucrurile lui. Şi-ai mai zis după aceea, că te-mpreuni cu Hristos, că sluji-vei toată viaţa, şi-I vei fi Lui credincios. De nu-ţi ţii făgăduinţa, să ferească Dumnezeu, mântuise-va doar naşul c-a promis… în locul tău.

Ortodocşi, în ţara noastră, socotind după botez, sunt vreo nouăzeci la sută, dacă nu exagerez. Socotind câţi cu prezenţa, sunt la slujbe-n sărbători, numărul de ortodocşi, e mai mic de… zeci de ori. Socotind câţi au trăire, de creştini adevăraţi, dintre cei ce merg la slujbe… este trist, iubiţi confraţi.

Dacă-ntrebi pe orişicare, ce părere ar avea, despre lumea asta mare, o să-ţi spună că e rea. Despre sine, fiecare, spune că e bun ca pâinea, că-i cinstit, nu-i ca oricare, ba mai mult, că e ca… lumea.

Observând pe un creştin, rătăcind pe căi greşite, ce-nainte, cât de cât, se-ngrijea de cele sfinte, l-am certat, calm, într-o zi, amintindu-i că e scris: „La doi domni nu poţi sluji”, Pentru care „Taci !” mi-a zis. Şi, ironic, mai apoi mi-a răspuns, senin, săracu’: Păi, eu, nu slujesc la doi , eu slujesc numai lui… dracu’.

O căţea, care e suptă, de vreo patru, cinci căţei, e în stare să te rupă, dacă vrei vreun pui să-i iei. Omul – chip dumnezeesc – pe pruncuţi îi avortează, alţii nu îi îngrijesc, ba chiar îi abandonează. Judecând după purtare, ia gândiţi-vă mai bine şi răspundeţi la-ntrebare: care-i om şi care-i câine ?

R. Iftinoiu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 august 2013 în RIME

 

Vulpita si taranul

În Egipt, unde în vechile vremuri creştine existau multe mănăstiri mari, un monah se împrietenise cu un ţăran agricultor, neînvăţat şi cam naiv. Odată, țăranul i-a spus monahului: Şi eu Îl cinstesc pe Dumnezeu, Care a făcut această lume! În fiecare seară torn într-o strachină lapte de capră şi îl pun sub palmier. Noaptea, Dumnezeu vine şi bea tot lăpticul meu. Îi place foarte mult. Niciodată nu a rămas în strachină vreo picătură. Auzind vorbele acestea, monahul nu a putut să nu izbucnească în râs. Cu blândeţe şi pe înţeles i-a explicat prietenului său că Dumnezeu nu avea nevoie de lapte de capră. Totuşi ţăranul a stăruit cu încăpăţânare în părerea sa. Şi atunci monahul i-a propus ca în noaptea următoare să stea la pândă şi să vadă ce se va întâmpla după ce va pune strachina cu lapte sub palmier. Zis şi făcut. Când a venit seara, monahul şi ţăranul s-au ascuns undeva, mai departe şi curând au văzut la lumina lunii cum s-a furişat spre strachină o vulpe mică şi a băut tot laptele. Ca un trăsnet l-a lovit pe ţăran această descoperire.

– Da, a recunoscut el zdrobit, acum văd că nu a fost Dumnezeu!

Monahul a încercat să îl aline pe ţăran şi a început să-i explice că Dumnezeu este Duh, că El este cu totul astfel faţă de lumea noastră, că oamenii Îl cunosc pe El într-un chip aparte… Dar ţăranul a stat înaintea lui numai cu capul plecat. Apoi a început să plângă şi a plecat la bordeiul său. Monahul a plecat şi el la chilia lui. Dar apropiindu-se de ea a văzut uimit la uşă un Înger, tăindu-i calea. Şi cuprins de frică, a căzut în genunchi, iar Îngerul a spus:

– Omul acela simplu nu avea nici educaţie, nici ştiinţă de carte, nici înţelepciune ca să-L cinstească pe Dumnezeu altfel decât o făcea. Iar tu, cu înţelepciunea şi erudiţia ta, i-ai luat această posibilitate. Tu crezi fără îndoială că ai judecat corect? Însă nu ştii un lucru, o, înţeleptule: că Dumnezeu, uitându-se la inima sinceră a acelui ţăran, în fiecare noapte trimitea sub palmier o vulpe mică, că să îl mângâie şi să primească jertfa lui.

 
Un comentariu

Scris de pe 19 august 2013 în INIMA, VULPE

 

De ce tipa oamenii cand sunt suparati ?

Într-o zi, un profesor înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:
– De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
– Dar de ce să ţipi atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înteleptul.
– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

– Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate. În final, înţeleptul concluzionă, zicând:

– Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.

 
2 comentarii

Scris de pe 16 august 2013 în Uncategorized

 

Un raspuns fioros

Un învăţător se întâlni odată pe un drum cu un copil ce nu ieşise încă printre oameni şi la şcoală.
– Al cui eşti tu? îl întrebă învăţătorul.
– Al dracului, răspunse copilul.
Învăţătorul rămase uimit de acest răspuns şi-l întrebă mai departe:
– Cum te cheamă?
– Satan.
– De unde vii?
– Din iad, răspunse copilul.
Învăţătorul cercetă mai departe pe urmele acestui răspuns fioros şi, pe urmă, află următoarele lămuriri:
Mama copilului se certa foarte des cu tatăl lui care era beţiv şi-i zicea:
– Ce-i, drace, ai venit iar beat pe capul meu!
La asta, tata răspundea cu înjurături şi ameninţări. În astă vreme, copilul fugea plângând în braţele mamei, dar mama îl alunga, zicând:
– Fugi, măi satan, nu mă mai necăji şi tu, că destul de necăjită-s eu de când trăiesc în acest iad de casă…
Din astea a auzit copilul şi a învăţat că pe tatăl lui îl cheamă „Dracul“, pe el „Satan“ şi ei trăiesc în „iad“.
Iată şi din această istorioară se poate vedea ce groaznice urmări au pentru un copil creşterea cea rea şi pilda cea rea ce o vede şi o aude în casa părintească!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 august 2013 în DIAVOL