RSS

Arhivele lunare: iulie 2013

Diavolul, vanatorul de suflete

Se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimitea prin sate să spună că a murit.

Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.

În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşază pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului.

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe 27 iulie 2013 în DIAVOL

 

Studenta romanca la Londra: “Dumnezeu a fost ucis de Occident, VREAU SA MA INTORC ACASA!”

O scrisoare emoționantă a unei tinere studente plecată la studii în Marea Britanie circulă de câteva zile pe Internet. Viziunea româncei noastre despre Occident: un loc fără identitate, cu tradiții care se pierd încet-încet din cauza globalizării, în care cetățenii se tem permanent de extremismul islamic, în care nimănui nu-i pasă ce gândești sau ce dorești. Scrisoarea tinerei se bucură de o audiență incredibilă pe rețelele de socializare.

“Sunt studentă în Londra la una dintre cele mai bune universităţi europene. Sunt mândră că am reuşit să ajung aici şi le voi fi recunoscătoare părinţilor mei pentru educaţie şi efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a mă trimite la studii de calitate mereu. Dar mă deranjează teribil întrebarea tuturor „Te mai întorci?” Şi uimirea clară la auzul unui ferm „da”. Acest DA nu era atât de ferm înainte de a mă muta în Londra. Înainte era un „mi-aş dori, dacă voi avea unde să mă întorc mă voi întoarce”.

Suntem o generaţie crescută într-o scârbă pentru patrie, am crescut cu Badea care înjura tara mereu, am crescut fiind educaţi să admirăm valorile occidentale „superioare” şi „ideale”. Credem că politica, cultura şi educaţia cât mai internaţională este foarte benefică, credem in globalizare, suntem de acord câteodată că România e frumoasă dar păcat că e locuită şi parcă tot mai bine e în Londra… Români scumpi, cât putem să ne înşelăm…

Ce este Occidentul….? Un loc care nu mai are identitate, globalizarea îi distruge încet încet toate tradiţiile, cenzura comunismului bolşevic s-a transformat în a fi, trăieşti cu riscul ca un islamist extremist poate să bombardeze pentru Allahul lui locuitorii unei ţări în care el s-a mutat, istoria nu mai poate fi spusă pentru că poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucişi în pântece de către propria lor mamă – avortul fiind văzut ca o metodă contraceptivă în loc să i se spună crimă, Crăciunul şi Pastele precum şi alte tradiţii străvechi sunt doar un prilej de marketing, aici nu există niciun pic de profunzime; relaţiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentru CV şi când vrem să ne căsătorim găsim noi pe perfectmatch.com ceva nu?

Lumea discuta, nimănui nu îi pasă ce gândeşti, ce simţi, ce îţi doreşti. Puţini mai ştiu să iubească, feminismul distruge relaţiile bărbat femeie tot mai mult, gender role este considerat învăţat, aşa că nu mai învăţăm copiii de mici să se comporte ca băietei sau fetiţe ci îi lăsăm pe ei să îşi aleagă ce sex vor să aibă, ajungându-se la un numar imens de homosexuali creaţi de societate. Dumnezeu a fost ucis de Occident.

De ce oare admiram atât de mult haosul Europei vestice? Noi avem oameni, noi ştim să trăim, noi radem că fugim cu nasu de acasă o săptămână în munţi cu corturile. Noi ne salutăm cu „Doamne ajută!” Noi avem un pământ binecuvântat de oasele şi sângele atâtor martiri… De ce s-au sacrificat atâţia romani pentru viitorul nostru şi noi fugim ca vitele în Occident? De ce acceptăm ca Securiştii comunişti să ne conducă în continuare prin politica şi educaţie? De ce acceptăm ideile occidentale cu braţele deschise? De ce acceptăm ca bărbaţii noştri să fie carne de tun pentru NATO dar nu suntem în stare să ne recuperăm Moldova de peste Prut după atâţia ani de la căderea comunismului? De ce acceptăm ca în continuare memoria luptătorilor anticomunişti să fie călcată în picioare şi la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului încă nu le sunt recunoscute meritele?
De ce eşti drogată scumpa Românie cu iluzii occidentale?

În Occident unde pleacă bieţii romani să facă o pâine, germanii, francezii, englezii îi tratează ca pe nişte sclavi, fiind roman eşti privit ca o subrasa, în Anglia un non-european are mai multe drepturi şi privilegii doar datorită faptului că a trăit sub dominaţia imperiului pentru decenii…Şi noi românii care avem o ţară superbă, un pământ fertil, plin de zăcăminte, Roşia montană, Delta, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră stăm să cerşim şi să ne umilim pentru o pâine prin Anglia, Italia şi Spania….

Îmi plânge inima când văd cum sunt trataţi pe pământ străin când acasă la ei puteau mânca din belşug, dacă nu ar fi fost lăcomia hoţilor de la putere… care au vândut țara pe nimic.

VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici. Dar cum spunea tatăl lui Nicolae Steinhardt: „Vei avea zile frumoase dar nopţile îţi vor fi îngrozitoare.”

Omul nu are numai trup de hrănit, mai e şi sufletul. Şi mai distrugătoare este setea şi foamea sufletului îndepărtat de pământ şi de neam decât foamea trupească… Aşa că români, plecaţi, plecaţi la studii, plecaţi ca să vedeţi în ce hal a ajuns occidentul liberal, plecaţi şi învăţaţi să vă iubiţi ţară şi realizaţi ce frumuseţe aţi lăsat în urmă. Şi apoi ne vom întoarce cu toţii, valuri valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţa de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire, România va fi a românilor din nou. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Cristiana Maria Mărcuș

 
3 comentarii

Scris de pe 25 iulie 2013 în DOR, ROMANIA

 

E vreme pentru toate

Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.

Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi? Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume. Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit. Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.

Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui.

Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă. Dar am mai văzut sub soare că în locul dreptăţii este fărădelegea şi în locul celui cucernic, cel nelegiuit. Şi am gândit în inima mea: „Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit”, căci este vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă. Și am zis iar în inima mea despre fiii oamenilor: „Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi dea seama că nu sunt decât dobitoace”.

Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viată, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc. Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ? Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?

Ecclesiastul Cap. 3

 
Un comentariu

Scris de pe 24 iulie 2013 în Uncategorized

 

Mi-e dor de voi …

Îmi mai târăsc un an din bătrâneţe…
Atâtea gânduri şi nevoi s-au strâns.
Înconjurat de clipe de tristeţe
Mereu mai ai o lacrimă de plâns.

Şi nu le plângi, că pâine n-ai pe masă
Sau bolul de făină s-a golit.
Sunt lacrimi pentru liniştea din casă
Şi pentru glasul porţii împietrit.

Mi-e dor de voi, să vă mai văd odată
În jurul mesei puse peste ani.
Mă doare c-am să mor de voi uitată
Şi nu de grija nu ştiu căror bani.

Mă tem de ziua-n care o să pier
Şi n-o să fiți și voi alăturea.
Doamne, dacă mai eşti acolo-n Cer,
Trimite-le spre suflet vorba mea!

Marin Bunget

 
3 comentarii

Scris de pe 24 iulie 2013 în DOR

 

Ipocrizia in ortodoxie

Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să fim smeriţi, smerenia fiind una din cele mai preţuite virtuţi. Pentru omul păcătos, acest lucru pare imposibil. Smerenia, însă, se poate dobândi prin nevoinţă. Una din nevoinţe este aceea să pari smerit chiar dacă nu eşti. Adică atunci când, de exemplu, cineva se poartă urât şi nedrept cu tine, să nu-i răspunzi cu mândrie, ci în felul în care ar răspunde un om smerit şi cuviincios.  Această smerenie de suprafaţă suprapusă peste mândria interioară a omului, o ţine pe aceasta din urmă în frâu şi încet, încet, o domoleşte, o face să dispară.

Aceasta este haina de purpură pe care Hristos a purtat-o spre batjocură El Însuşi, deşi era smerit. Prin ea, ne batjocorim şi noi, după putere, mărirea închipuită, spre a căpăta apoi dreptul de a ne îmbrăca cu cinste, la fel ca Hristos, în haina albă a Învierii.

La modă, însă, printre ortodocşi este mai mult decât oricând hlamida de purpură adusă din Grecia, cu paiete şi beculeţe, pentru reclamă luminoasă (este nevoie, desigur, de lumină, după modelul luminii necreate) cu care numeroşi smeriţi creştini de astăzi iau faţa oricărui creştinaş indolent, care în loc de purpură, se îmbracă în albastru, verde sau violet (adică fără gust duhovnicesc) şi în loc de a adopta pe loc graţioasa şi atât de fireasca modă de pe vremea lui Hristos, poartă ginşi.

Ne permitem să glumim, cu toate acestea vorbim despre unul din cele mai tragice şi mai mutilante fenomene care secătuiesc Biserica Ortodoxă.

Mândria este unul din cele mai grele păcate, dacă nu cel mai mare. Însă noi, creştinii ortodocşi, am descoperit unul şi mai mare, pe care îl practicăm în masă, şi anume smerenia ipocrită.

Smerenia sfântă de suprafaţă, care nu izvorăşte din inimă, dar o folosim ca pe o haină exterioară ca să ne înfrânăm pornirile inimii, înăbuşă încet-încet mândria, pentru că ea reprezintă cârjele date omului de Dumnezeu, care îl ajută pe acesta să meargă drept, cu toate că este olog, şi să fie socotit cu cei smeriţi, cu toate că nu este smerit în inima sa. Aşadar, acest tip de smerenie, deşi de suprafaţă, ucide mândria. Pe cînd smerenia ipocrită nu este cârja care îl ajută pe olog să stea drept şi să meargă, ci limuzina care-l duce pe acelaşi olog la pierzanie. În spatele smereniei ipocrite, mândria nu numai că nu moare, dar abia acolo se dezvoltă ea cu adevărat, abia acolo diavolul triumfă total. Smerenia ipocrită este drojdia care umflă mândria la cote luciferice, unde nu ar fi putut ajunge dacă omul ar fi fost doar mândru şi atât.

Smeriţii ipocriţi, îmbrăcaţi în toate virtuţile posibile, ba şi în destule din cele imposibile, sunt epuratorii bisericii, păstrătorii adevărului absolut, cu drept de acces la apartamentele mitropolitului, patriarhului şi ale lui Dumnezeu şi la sfintele moaşte. Aceaştia/acestea poartă adesea haine foarte negre, bărbi grăitoare, fuste foarte lungi, până la pământ şi mai încolo, fac mătănii aşijderea şi se uită strâmb pe la vreun emo kid, cu privire niţel patologică, plin de vopseluri şi verigi, care poate a intrat în biserică (Ce lume stricată! Şi câtă îndrăzneală!) pentru că acolo l-a trimis Dumnezeu. Aceştia ştiu foarte bine scrierile Sfinţilor Părinţi, pot să dea răspuns duhovniesc la orice şi se pot oricând situa deasupra oricărei interpretări lumeşti a vieţii. Cunosc perfect secretul loviturii mortale, deprinsă poate de la călugării budişti sau de la celebra insectă numită călugăriţă, de a te acuza de mândrie de fiecare dată când încerci să spui ceva sincer despre Dumnezeu sau să te aperi, în cazul în care cuvintele tale irită sensibilele lor urechi înduhovnicite. Cunosc toate căile de mântuire, iar când văd că cineva se abate, îl trăsnesc în cap cu sfânta lor înţelepciune. O, nu vorbesc aici numai de cei – prea mulţi – care sub masca ortodoxiei, se dedau desfrâului şi iubirii de arginţi, ci cu mult mai mult de cei ce se cred nepătaţi de aceste păcate. Ei sînt cei care cercetează litera legii şi compară totul cu ce lucrează, gândeşte sau îmbracă omul. Iar când cele observate nu se încadrează nici măcar în vreun pogorământ, atunci strigă cu indignare: acesta nu este un ortodox!

Cine este ortodox? Ortodox a fost acel comunist care când a fost silit să-i dea afară pe o parte din oamenii din subordinea sa, i-a dat afară pe cei mai buni din punct de vedere profesional şi i-a ţinut pe cei incapabili, căci doar cei mai buni aveau şansă să-şi găsească altundeva de muncă. Cine este ortodox? Ortodox a fost ereticul acela samarinean care l-a îngrijit pe cel aflat în nevoie. Cine este ortodox? Ortodox a fost măscăriciul acela care nu avea ce dar să-i aducă lui Dumnezeu decât scamatoria cu aruncatul portocalelor în aer, la care Pruncul din icoană, din braţele Maicii Domnului, a aplaudat bucuros. Cine este ortodox? Cel care împlineşte cu inima deschisă, chiar dacă uneori mai şi greşeşte, poruncile sfinte şi frumoase ale lui Hristos Dumnezeu.

Pe de altă parte, credinţa ortodoxă trebuie păstrată nepătată. Cunosc, însă, destui care o apără cu exactitate fără să ia altora ochii cu sfinţenia lor. Dar aceştia nu sunt recunoscuţi ca ortodocşi autentici de elita ipocrită a ortodoxiei.

Mândria este periculoasă, dar mai mult pentru însuşi omul mândru decât pentru ceilalţi, pentru că de omul mândru faci abstracţie mai uşor. Îl dispreţuieşti şi treci mai departe. Însă smerenia ipocrită, soră geamănă cu sfinţenia închipuită, alungă oamenii din biserici sau îi ţine departe de ea, fie pentru că sufletele foarte mici, dar umile, nu se simt confortabil şi bine primite de Dumnezeu alături de atâţia “sfinţi”, fie pentru că le sesizează acestora ipocrizia şi se feresc. Cel mai adesea, aceste două cauze lucrează la un loc pentru a da afară din biserică pe omul poate mic la suflet, dar doritor şi iubitor de Dumnezeu şi de adevăr şi urâtor de sfinţenia ipocrită.

Să ne temem, pentru că dacă nu ne trezim, va veni vremea ca Dumnezeu să părăsească biserica şi să iasă afară, pe străzi, prin gări, în subteran, pe câmpuri, prin birouri şi prin apartamente ca să-Şi caute acolo oamenii, nemaisuferind El Însuşi aceste păcate. Să ne temem şi să ne cutremurăm, căci Dumnezeu a mai plecat o dată din propriul Său templu, scârbit sau alungat de oamenii pe care atât i-a iubit şi de care a avut atâta grijă, de la Avraam până la Iisus Hristos. Să ne temem de Dumnezeu şi să nu uităm că numai El ştie cu adevărat ce este şi ce nu este ortodox. Ipocrizia… Pe aceasta să o lepădăm prima, înainte chiar de a ne lepăda de mândrie.

D. Filioreanu

 
2 comentarii

Scris de pe 23 iulie 2013 în MANDRIE

 

Dragostea, rostul cel mai inalt al vietii

Capitolul 13 din prima Epistolă către Corinteni a fost numit „imnul dragostei”. Iubirea creştină nu este o simplă emoţie pasageră, un impuls de moment, ci este o stare şi o lucrare. Dragostea este singura ce ne duce către veşnicie, pentru că iubirea cuprinde gândul veşniciei. Cel care iubeşte nu îşi pune problema morţii, problema despărţirii, ci simte că dragostea ce o poartă persoanei iubite nu poate fi distrusă de nimic şi niciodată.

Pe de altă parte, atunci când iubeşti pe cine doreşti să îl ai totdeauna aproape, iar în faţa lui nu te mai lauzi, nu ţii atât de mult la părerea ta, ci devii binevoitor şi nu vrei să îl răneşti. Iubirea scoate la lumină bunătatea şi frumosul. Dintr-un suflet cuprins de răutate şi dintr-o viaţă urâţită de păcate multe, iubirea poate transforma răul în bine şi urâtul în frumos, poate schimba suflete şi poate reface vieţi.

De asemenea, iubirea poate ierta foarte mult, poate uita răul şi poate şterge nedreptatea suferită. Din aceste motive spunem că iubirea nu se limitează la sentiment, ci ea acţionează cu răbdare şi bunătate, cu putere multă.

Minunatul iubirii se află în orientarea ei, întotdeauna către celălalt, a trăi pentru a bucura pe altul, a trăi din bucuria celui de lângă tine şi a nu-l abandona niciodată.

Dragostea le suferă pe toate cu multă răbdare, dar şi cu multă nădejde, arătând că iubirea acoperă cu tăcere păcatul celuilalt în faţa oamenilor, dar nu uită să stea de vorbă cu cel păcătos pentru a-l îndrepta.

„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, încheie Sfântul Pavel acest imn al iubirii creştine. Credinţa este încrederea în Dumnezeu, chiar dacă parcă istoria ne este împotrivă, nădejdea este mişcarea neîncetată către Dumnezeu, iar dragostea este Însuşi Dumnezeu, iar prin iubire Îl găsim pe Cel Care este iubire şi ne-a iubit cel dintâi.

Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest capitol că, dincolo de toate darurile, mai mare este Dăruitorul, iar iubirea este puterea care ne transformă, ajutându-ne să fim asemenea Dătătorului !

 
2 comentarii

Scris de pe 22 iulie 2013 în DRAGOSTEA, IUBIREA

 

Dragostea, biruitoarea fricii

O expresie des folosita pentru a defini bunul caracter al cuiva este cea de „om cu frica de Dumnezeu”. Eu as înlocui aceasta sintagma cu o alta, mult mai fireasca: „om cu dragoste de Dumnezeu”. De ce sa alegem mereu frica în raportul nostru spiritual cu Dumnezeu? Poti cladi oare ceva trainic atâta timp cât ai frica în oase? Într-o religie crestina care pune pe primul loc dragostea si iubirea de aproape, nu ar trebui ca teama sa fie o virtute.

Un fariseu l-a întrebat pe Iisus: „Învatatorule, care este cea mai mare porunca din Lege?” Iisus i-a raspuns: „Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta”. O spune si Apostolul Pavel: „Si acum ramân acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 3). De asemenea, Sfântul Antonie cel Mare face o afirmatie carora multora dintre propovaduitorii fricii le-ar putea parea îndrazneata: „Eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El. Ca dragostea scoate afara frica”. Da, dragostea te scoate din robie, dragostea te scoate din mlastina dezamagirii, a pierderii încrederii de sine, a sentimentului ca ai un rost pe acest pamânt.

Din pacate, multi vad credinta în Dumnezeu ca pe o sclavie, ca pe un raport dintre un rob umil, temator si un stapân lesne mânuitor de bici. Or, nu, nu sentimentul fricii, al permanentei umilinte, al asteptarii pedepsei trebuie sa fie cel care sa ne guverneze viata si relatia noastra cu Dumnezeu! Caci nimic bun nu a nascut frica, niciodata. Roadele ei sunt doar suferinta, revolta, lacrimile, ura. Iarba nu poate creste în întunericul unei perpetue penitente, ci la lumina si caldura unui soare iubitor.

Acolo unde este teama, apar si nesiguranta, neîncrederea, vinovatia, adica exact slabiciunile de care se foloseste diavolul pentru a eroda taria credintei în Dumnezeu. Pe când iubirea croieste în jurul nostru platosa de netrecut a sperantei si bucuriei, a linistii si încrederii. „Daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela se grabeste sa faca cele placute ale Lui. De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepada patimile prin însasi aceasta iubire. Iar iubirea fata de El consta în a pretui pe El mai mult decât lumea si sufletul mai mult decât trupul”, spunea Sfântul Maxim Marturisitorul.

Cum noi ne hranim cu dragostea celor din jur, asa si Dumnezeu asteapta de la noi privirea limpede, sufletul curat, linistea sufletului. Iar toate acestea nu pot fi desavârsite decât printr-o nemarginita dragoste de El. Caci din dragoste am fost facuti, din dragoste am fost mântuiti prin sacrificiul lui Iisus si tot din dragoste vom renaste mereu, ca fii buni si iubiti ai lui Dumnezeu.

„A iubi înseamna a pune persoana ta în mâna celui iubit si a deveni foarte vulnerabil la durere.” (Hannah Hurnard)