RSS

Arhivele lunare: mai 2013

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuta catre fiica sa, Margareta

„Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte „pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă”

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 mai 2013 în SCRISOARE, SFATURI

 

Va rog cititi cu atentie aceasta poezie

Iată-ncepe judecata.
Domnul judecă-n Sion.
Nourul de martori vine
lângă strălucitul tron.

Stau în faţă acuzaţii :
milioane, mici şi mari :
se-nfioară împăraţii
între hoţi şi cămătari.

Primul suflet vine-n faţă.
– Tu, de ce nu M-ai primit ?
– Eu … aveam avere multă.
N-aveam vreme de gândit.

Şi-a chemat Judecătorul
primul martor în proces.
– Avraam ! Ce-aveai în lume
când din lume te-am ales ?

– Doamne, mii de robi şi roabe,
turme greu de numărat,
saci de aur şi podoabe
şi veşminte de-mpărat.

– Şi-ai putut primi Cuvântul,
tu, bogatule Avraam ?
– De-ar fi fost al meu pământul,
totul ţie îţi dădeam !

Se rosteşte scurt sentinţa.
Vine-al doilea-acuzat.
– Tu, de ce-ai respins credinţa ?
– Eu … eram bolnav în pat.

Şi din nourul de martori
vine unul din norod.
– Cum te-aflai tu, spune Domnul,
când Mi-ai fost întâiul rod ?

– Împărate, niciodată
ceasu-acela n-oi uita:
Mă aflam atunci pe cruce
tocmai lângă crucea Ta.
Domnul judecă pe altul.
– Pentru ce-ai respins credinţa ?
– Doamne, pe la noi atuncea
doar doi, trei urmau credinţa…

La un semn apare-un martor
cu păr alb, cu alb veşmânt.
– Spune tu, cu tine-alături
câţi credeau pe-ntreg pământ ?

– Doamne, când vesteam potopul
spune martorul cu greu,
nimeni nu urma credinţa
nimeni, Doamne, numai eu.

Şi-acum vine-o acuzată.
– Tu, de ce nu Mai primit ?
– N-aveam timp. Aveam atâţia
de cusut, de îngrijit.

– Tu, Tabita, pe câţi oare
îngrijeai ? – Parcă … vreo doi …
– Ba mai mulţi ! Spun zeci de glasuri.
– Şi pe noi ! – Ba şi pe noi !

Vine-o altă acuzată.
– Tu ? – O, Doamne Preaslăvite,
Tu ştii tot. Eram frumoasă
şi învinsă de ispite.

– Spune ! strigă Salvatorul,
Tu, Maria din Magdal,
cum erai ? – Eram frumoasă
şi, plutind pe-al lumii val,

sufletu-mi de şapte lanţuri
era prins şi ferecat.
Dar eu am venit la Tine,
şi Tu toate le-ai sfărmat !

– Tu ? alt acuzat primeşte
fiorelnica-ntrebare.
– Doamne, eu stăteam cu casa
prea departe de-adunare.

Domnul face-un semn spre martori
– juriul marelui examen –
şi se vede-un car deodată,
şi din car coboară-un famen.

– Tu, spre Templul Meu, de unde
te porneai când te chemam ?
– Eu, din Africa, Stăpâne,
din Etiopia veneam !…

Se rosteşte iar sentinţa.
Este-adus alt acuzat.
– Doamne … Tu chemai … prostimea …
eu eram un învăţat.

Domnu-alege-acum un martor.
( unul singur e deajuns ).
– Luca, ce-ai fost tu în lume ?
– Doctor ! martoru-a răspuns.

Domnul judecă-nainte.
Vine-un prinţ de mare neam.
– Tu ? De ce-ai respins credinţa ?
– Eram rege ! Nu puteam …

Şi ca martor o femeie:
– Tu, Estera cea frumoasă,
când riscai slujind credinţa
ce erai ? – Împărăteasă !…

Acuzatul se retrage.
Următorul la-ntrebare
e un avocat cu vază
– Doamne, cer o amânare !

Incidentul se respinge.
Vine-un mare proprietar.
– Doamne, vreau să vin cu martori
şi cu probe la dosar.

Vreau un avocat de seamă.
Dau oricât ! Să fie-adus !
– Prea târziu ! răspunde Domnul.
Pân-acum să ţi-l fi pus !

Voi, copii, întreabă Domnul,
avocat v-aţi pus sau nu ?
Cine v-a fost avocatul ?
Şi răspunde norul: – Tu !

Domnul judecă-nainte.
Vine-un tânăr acuzat.
– Doamne, eu eram prea tânăr,
când din lume m-ai chemat.

– Ieremia, strigă Domnul,
– Eu ! răspunde el umil.
Cum erai când ţi-am spus : vino !
– Eram, Doamne, un copil …

Şi, în rând cu Ieremia,
Vin din nourul cel sfânt :
Iosif cel frumos şi tânăr,
de ispită neînfrânt.

Samuel, ce din pruncie
Domnul l-a împrumutat.
Iosua şi Caleb ce-n ţara
cea promisă au intrat.

David, cu o praştie-n mână,
un copil cu păr bălai,
Iosia, băieţaşul rege
credincios lui Adonai,

Daniel, şcolar de frunte
ce-ntrecea orice haldeu,
şi cei trei ce-au stat în flăcări
lângă-un Fiu de Dumnezeu.

Vine dârz Botezătorul,
ce pe Domnul povestea,
vin copiii care-n templu
L-au primit cu Osana,

vine-apostolul iubirii,
tinerelul înţelep
ce şi-a sprijinit, la cină,
tâmpla pe cerescul piept,

vin cei tineri ca o rouă,
cu podoabe sfinte-n zori,
vin cântâd cântare nouă
şi cu glas şi din viori …

Acuzatul pleacă fruntea
şi se-ntoarce lăcrimând.
Domnul judecă-nainte.
Suflete vin rând pe rând …

*

Şi-acum tu, ce azi în ceruri
încă n-ai apărător,
crezi tu că la judecată
vei sta tot nepăsător ?

nu uita, umblând în viaţă
din păcat în alt păcat,
că în ultima instanţă
nu există avocat !

Costache Ioanid

Înfricoşător lucru trebuie să fie să ai ca martor la Judecata de Apoi din prietenii tăi de la servici, de la şcoală sau chiar din familia ta. Fiecare la locul de muncă, acasă sau în oricare alt colectiv, ar putea fi un model pentru ceilalţi şi implicit martor. Cu noi ar putea judeca Dumnezeu lumea. Dar mai bine să dea Dumnezeu să nu fim niciunul de mărturie, ci să fim cu toţii, tuturor spre mântuire!

 
Un comentariu

Scris de pe 19 mai 2013 în ZIUA JUDECĂŢII

 

Dumnezeu si Stiinta

Socotind că mă doboară, mi-a grăit ieri un ateu: Fă-mi dovada că există şi voi crede-n Dumnezeu. Ca să nu-l rănesc mai tare, arma mea a fost la fel: Dovedeşte-mi că El nu e, ca să nu mai cred în El. Însă El e pretutindeni, omule cu suflet rău…Eu ţi-o dovedesc cu tine şi cu ce e-n jurul tău.

Despre Dumnezeu zic unii, având mintea întunecată: Nu e Dumnezeu, că nimeni nu L-ar fi văzut vreodată. Auzindu-le cuvântul, strig aceloraşi minţi strâmbe: Nici a florilor mireasmă, nu se vede, dar se simte!

Un savant din altă ţară, cu credinţă-n Dumnezeu şi o logică mai rară, sfătuia pe un ateu: „Prin absurd să presupunem că nu este Dumnezeu; De duc viaţă creştinească, te rog, spune-mi, ce pierd eu ? Însă dacă El există, şi există, căci Îl simt, tu pierzi tot şi-n lumea asta şi în veci pierzi raiul sfânt !”.

Omul, nobilă zidire, e creat de Dumnezeu, dup-a Sa asemănare şi-nzestrat cu chipul Său. Unii oameni cu tupeu, ce-şi zic oameni de ştiinţă, ignorând pe Dumnezeu, spun că omu-i din maimuţă. După felul cum gândesc aceşti oameni de ştiinţă, e posibil, nu-i contest, ei să fie din… maimuţă.

Unda radio n-o vezi, dar ea pretutindeni este; totul e să o captezi şi-ai s-auzi cum îţi “grăieşte”. Un Emiţător Puternic e şi Domnul Dumnezeu, Care-n Universul veşnic Radiază Duhul Său. Dumnezeu e lângă tine; dacă vrei să-i simţi prezenţa şi iubirea Sa divină, totu-i să-i captezi… „frecvenţa”.

Sunt destui ce spun: „Nimic nu ne pic-aşa din cer”, dar eu vreau să-i contrazic pe cei ce-s lipsiţi de fler. Soarele de unde “pică” ? Dar zăpada, ploaia, ceaţa ? Noaptea cine o ridică şi aduce dimineaţa ? Cine creşte frunza, frate ? Vântul cui ştie de frică ? Nu ne vin pe gratis toate ? Oare nu din cer ne pică ?

O constantă cât de mare, raportând la infinit, matematica ne spune că dă zero, negreşit. O concluzie frapantă matematic am găsit: omul este o constantă, Dumnezeu e infinit; omul, deci, iubitul meu, de e mare, de e mic, raportat la Dumnezeu, totdeauna e… nimic.

Dacă-i spui unui ateu că n-a fost nici Bossuet, că n-a fost nici Ptolemeu, şi nici Thales din Milet, că n-a fost nici Mahomed, nici Traian, nici alt părinte, o să-ţi spună: „Ba, eu cred, căci istoria nu minte !”. Dacă-i spui de Dumnezeu, de-al Scripturii conţinut, nu te crede-acest ateu; ba, îţi zice: „L-ai văzut ?” 

Mai sunt oameni care spun: „Numai dacă văd eu cred şi de-aceea, nicidecum în poveşti nu mă încred !”. Se opun cu fermitate adevărului suprem, dar de electricitate ce n-o văd, de ce se tem? Oare poate ochiul singur să perceapă tot ce este? Nu avem şi alte simţuri, nu simţim şi sufleteşte? 

Cât efort face ştiinţa ca să mai lungească viaţa ! Dar cu cât îşi dă silinţa, tot mai mică e speranţa. „Domnul vieţii” este Domnul, este Dumnezeu din cer şi nimic nu poate omul ca să facă fără El. Singurul progres, bădie, al ştiinţei „salvatoare” e că astăzi omul ştie… pentru ce pricină moare. 

R. Iftinoiu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 mai 2013 în DUMNEZEU, STIINTA

 

Viata, un contrast intre alb si negru

Dacă nu ar fi iarna, primăvara nu ar mai fi aşa frumoasă.
Dacă nu ar fi răceala, soarele nu ar avea pe cine să încălzească.
Dacă nu ar fi ploaia, curcubeul nu ar avea cum să apară.
Dacă nu ar fi noaptea, stelele nu ar avea când să strălucească.
Dacă nu ar exista întunericul, lumina nu ar avea pe cine să lumineze.
Dacă nu ar fi spinii, trandafirul singur nu ar avea cum să supravieţuiască.
Dacă nu ar fi viermele, fluturele nu ar mai exista.
Dacă nu ar fi cenuşa, pasărea Phoenix nu ar avea cum să renască.
Dacă nu ar exista moartea, nu am avea cum să ajungem la înviere.
Dacă nu ar fi rana, dragostea nu ar avea ce să vindece.
Dacă nu ar fi greşeala, dragostea nu ar avea ce să ierte.
Dacă nu ar fi suferinţa, nu am şti să preţuim fericirea.
Dacă nu ar fi durerea, nu am şti să preţuim sănătatea.
Dacă nu ar exista minciuna (eresul), adevărul (ortodoxia) nu ar avea cum să se învedereze.
Dacă nu ar exista duşmanii, nu am şti să preţuim prietenii.
Dacă nu ar exista trădarea, nu am şti să preţuim cinstea.
Dacă nu ar fi despărţirea şi dorul, nu am şti să preţuim prietenia.
Dacă nu ar exista robii, stăpânii nu ar mai avea peste ce să stăpânească.
Dacă nu am cunoaşte strâmtorarea şi îngrădirea, nu am şti să preţuim libertatea.
Dacă nu ar fi lupta, nu am avea cum să ajungem la biruinţă.
Dacă nu ar fi muntele şi urcuşul, nu am avea cum să ajungem în vârf.
Dacă nu am cădea, nu am avea cum să urcăm mai sus, să înaintăm.
Dacă nu ar exista păcatul, nu am avea cum să ajungem la virtute. (până a ajunge la virtute trebuie să învăţăm din păcat – şi acesta este un început al virtuţii)
Dacă nu ar fi încercările, nu am avea cum să ne vădim.
Dacă nu ar fi focul, aurul nu ar avea cum să se curăţească.
Dacă nu ar fi refuzul, nu am şti să preţuim sprijinul.
Dacă nu ar fi lipsa, nu am şti să preţuim darurile şi binecuvântările de la Dumnezeu.

Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. 

Elena J.

 
3 comentarii

Scris de pe 14 mai 2013 în ELENA J., OMUL, VIAŢA

 

Fereastra sufletului

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit. În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon.
– Ce cearceafuri murdare întinde vecina noastră în balcon! Cred că are nevoie de un nou săpun… Poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile!
Soţul ei privi şi rămase tăcut.
Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.
După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei:
– Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţând-o altă vecină??
Soţul ei îi răspunse:
– Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre.

Şi în viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele. Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 mai 2013 în CLEVETIRE

 

O catolica se boteaza in credinta ortodoxa

În Germania trăiesc de foarte multă vreme, mii de emigranţi ortodocşi din Grecia. S-a întâmplat adeseori ca mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, să-şi găsească acolo partenerul de viaţă, soţul sau soţia, care de obicei aparţin unei alte confesiuni creştine. Domnul Gheorghe Z. trăia ca emigrant de mulţi ani în Germania. Acolo s-a căsătorit cu o doamnă care se născuse catolică. Au făcut cununia la Biserica Ortodoxă, dar femeia nu a dorit să treacă în religia soţului ei, cu toate că mai târziu copiii lor au fost botezaţi tot după credinţa tatălui. În 1985, au hotărât să se întoarcă în Grecia şi au mers pentru perioada de vară în oraşul Loutraki din Corint. Pe un munte, în apropiere, lângă peştera cuviosului Patapie, se află o mănăstire de maici, unde se păstrează şi moaştele acestui sfânt. Potrivit izvoarelor istorice, se pare că sfântul fie a trăit şi s-a nevoit în această peşteră, fie a fost adus de ucenicii săi de la Constantinopol şi îngropat aici. Într-o zi, cei doi soţi s-au hotărât să meargă să viziteze mănăstirea şi să se închine la moaştele sfântului. S-au aşezat la coada formată din ceilalţi credincioşi, care veniseră să se închine şi au aşteptat să le vină rândul. Mai întâi s-a închinat bărbatul. Când i-a venit rândul soţiei, aceasta deodată a leşinat, fiind prinsă la timp de cei care erau în spatele ei şi scoasă afară pe braţe. Când şi-a revenit, soţul a întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce i-a venit rău…? Atunci ea l-a întrebat: „Bine, dar voi n-aţi văzut şi n-aţi auzit nimic? Sfântul mi s-a arătat, m-a împins şi mi-a spus: «De ce te apropii de mine tu, o eretică…?» Din acea clipă, după ce s-au întors acasă, femeia a cerut să participe la lecţii de catehizare în credinţa ortodoxă şi apoi s-a botezat. În semn de mulţumire către sfântul care a adus-o la adevărata credinţă, femeia a scris o scrisoare către stareţa mănăstirii. Printre alte cuvinte de mulţumire, a scris şi următoarele rânduri: „Înainte de a mă boteza, credeam şi citeam despre Hristos, dar, după botez, trăiesc întru Hristos!” Orice comentariu faţă de această mărturisire este de prisos!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 mai 2013 în ADEVAR, ORTODOXIA

 

Crestinul ortodox si inselaciunea “New Age” (2)

Viaţa duhovnicească nu este nici nouă, nici veche, e veşnică asemenea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu. Dacă ne este dat ceva nou pentru cei ce voim să ne mântuim, nu este o nouă spiritualitate, ci o nouă pocăinţă voinică şi aspră ca pentru nişte adevăraţi ostaşi ai celui ce vine pe calul alb de apoi.

Să nu ne minţim. Există şi o spiritualitate a Celui întunecat, foarte asemănătoare cu cea a Hristosului. Ea se apropie mai puternică decât oricând. Cu cât lumina creşte, cu atât şi umbra e mai neagră. Aceasta este aşa fără vreo sminteală pentru că Domnul Slavei vine, vine deasupra veacurilor, mai fatal ca orice.

De vreme ce mişcarea New Age nu are un sistem unic de convingeri, este dificil să îi găsim o definiţie satisfăcătoare. Persoanele afiliate pot profesa orice credinţe neo-păgâne, de la panteism, panenteism, monism, credinţa în reîncarnare şi karma, până la credinţa într-un Supra-Suflet universal şi în Pământul-Mamă (Geea) privit drept zeiţă sau drept entitate vie.

Diferite metode de control psihic (cum ar fi tehnici de vizualizare dirijată, gândirea în termenii posibilităţilor pozitive, hipnoza, interpretarea viselor, “regresia vieţile anterioare”, yoga, tantra, utilizarea substanţelor halucinogene), divinaţia (tarot, astrologie) şi practicile spiritiste (acum desemnate în general cu termenul de “canalizare a minţii” pentru realizarea contactului cu spiritele), sunt folosite cu scopul de a-i “ridica” pe practicanţii lor la niveluri superioare de conştiinţă, de a le dezvolta un nou potenţial “mental, fizic si spiritual”, de a obţine “vindecarea lăuntrică” sau de a dobândi puteri psihice.

Milenaristă în esenţă, mişcarea New Age este, în mod obişnuit, asociată cu ceea ce popularul autor Joseph Campbell a numit “o nouă mitologie la scară planetară”: o mitologie potrivit căreia omul nu se află într-o stare căzută, că el este perfectibil prin procesul “evoluţiei” şi că, prin intermediul unor salturi la niveluri superioare de conştiinţă, el poate înţelege faptul că este Dumnezeu, şi astfel poate realiza Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Conform concepţiei New Age, întrucât omul, ca şi orice îl înconjoară, este Dumnezeu, nu există decât o singură realitate; şi de aceea fiecare religie în parte nu este decât una dintre căile posibile care conduc către această realitate. Nu există o singură cale corectă, căci pe toate căile se ajunge la dumnezeire. Adepţii mişcării New Age au convingerea că va apărea o nouă religie universală, care va conţine elemente provenite din toate denominaţiunile prezentului, devenind religia universal acceptată în întreaga lume.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 mai 2013 în N. D. WALSCH, NEW AGE